lucrari literare

Colţul de Rai

Un firicel de apă cristalină îşi face drum printre rădăcinile copacilor falnici, descoperindu-le nervurile albicioase, cu noduri cât pumnul. De jur împrejur, feriga se înaltă semeaţă unduindu-se ca într-un dans liniştitor, în ritmul muzicii suave, îngânată de izvorul zglobiu. Mai încolo, agoniseala izvorului se opreşte, formând un ochi de apă, în care se oglindesc şi-şi piaptănă pletele verzi, niste sălcii. Furişându-se printre crengile ei, pe alocuri, se priveşte şi cerul în oglinda ochiului de apă, descoperind cât este de curat şi de albastru. Din când în când, câte un nor răzleţ trage obloanele cerului care se întreabă cine i-a stricat joaca de-a oglinditul. Încearcă şi el, săracul nor, să facă acelasi lucru dar, oglinda a dispărut. Înhăitându-se cu alţi nori, răzleţul pleacă mai departe şi lasă soarele, salcia şi apa să-şi sărbătorească întâlnirea.



Din ochiul de apă, pe sub pământul îngăduitor, pleacă mai departe o mică galerie, cu rădăcini de sub care se trezesc şi alte izvoare, vorbind între ele, într-o limbă cristalină. Pornesc să cutreiere valea împreună, într-un şuvoi ceva mai gros, invitând şi alte izvoare să se alăture, după ce spală împreună tălpile copacilor ce privesc liniştiţi, cu toate frunzele lor verzi mari sau mici. Alaiul apei este păzit cu străşnicie de crăiţele pădurii, flori, iarbă, de ciuperci dar şi de cântăreţii ei, vrăbii, mierle, cuci, şi câte altele. Pădurea, cu ale ei vieţuitoare, rămâne în urma apei, privind uneori tăcută, alteori foşnind, însă, mereu prezentă la trecerea ei.

În drumul ei, apa adună şi alte izvoare.

Pe sub rădăcinile copacilor bătrâni, pe la scorburi, peştii au găsit şi ei casă. Scumpi la vedere, se văd numai dacă soarele îşi oglindeşte faţă strălucitoare în ochiurile de apă. Când norul trage sforile sale de umbră, peştii dispar ca prin farmec. Pe aripile vântului, florile, trimit seminţele lor, în direcţia în care merge apa, ca o binecuvantare, pentru a înfrumuseţa cu măsura cuvenită, drumul ei cel lung.

Apa trece grăbită prin faţa schitului anunţând că este şi v-a fi cât timpul. La fiecare oră, toaca din clopotniţa schitului bate de câteva ori, dar apa trece mai departe, neascultătoare, dezvelind umerii pietroaielor albicioase. Nu are vreme să poposească la schit. Uneori câte un călugăr tânăr, cu dor de viaţa lăsată în urmă, stă pe vine cu capul în pumni, privind apa ce se duce, şi se tot duce, ca şi gândurile lui.

Protejată de copaci, iarbă, flori, păsări, cer şi nori, apa îşi face intrarea triumfală în sat aducând cu ea şi peşti dornici de o nouă aventură. Trece pe sub punţi şi pe sub poduri, risipindu-se în albia largă, dezgolind pietrele multicolore şi lăsând uneori peştişorii mici fără adăpost.

Oamenii întâmpină apa ca pe o binecuvântare, făcând o troiţă, unde femeile duc flori şi aprind lumânări în zi de sărbătoare.

Pe alocuri, câte cineva, s-a gândit să fure din albia pârâului, mutându-şi hatul parcelei personale, chiar pe buza albiei. Apa nu stă cu „malurile în sân”. Cu prima ocazie când ploile umflă şuvoaiele ce coboară de pe dealurile dimprejur, apa îşi ia înapoi malul, invadând şi ceea ce nu-i aparţine.

În fiecare an, în primăvară, câte un sătean mai hrăpăreţ dă piept cu apa care, pe spinarea cailor săi îşi ia partea ei înapoi.

Ca nişte străjeri credincioşi, la o distanţă nici prea mare, nici prea mică, stau şi veghează cele două coame de dealuri, tăiate în felii de râpele adânci. Aici, vegetaţia se schimbă. Sunt salcâmii, împăraţii dealurilor. Oamenii s-au supărat pe ghimpii salcâmilor. Pe unde s-a putut, salcâmii au fost scoşi, fiind înlocuiţi cu podgorii de vii şi livezi de pruni. Drumurile au început să ia locul cărărilor, cărbunarii din pădure s-au întors la vetrele din sat, să facă vin şi ţuică.

Pe crestele cele mai înalte, şi de o parte şi de alta a văii, oamenii au pus câte o cruce din lemn, înaltă care, la ora cuvenită, salută soarele. Cea de la răsărit întâmpină soarele dimineaţa, la ivirea lui, iar cea de la apus, îl petrece peste deal, spre alte zări.

Între cele două dealuri, udată de apa pârâului, se aşează vatra satului: Raiul pe pământ! Din fiecare petic de glie, răsar cele mai neaşteptate daruri ale naturii. Oamenii au sfinţit locul cu fiecare grăunte, cu fiecare sămânţă pe care au pus-o în pământ. Omul sfinţeşte locul!... este vorba satenilor!

La început au fost puţini cei care s-au încumetat să stea la marginea pădurii pe care, dacă vrei să o parcurgi, îţi trebuiesc trei zile şi trei nopţi dar şi un codru de pâine şi o vadră de apă ca să nu mori de foame şi de sete. Codrul are un limbaj al lui, pe care, puţini îl cunosc. Câte un cioban, cu turma la păscut în pădurea deasă, de urât, cântă la fluier. Ecoul doinii lui se răspândeşte peste văi, punând pe fugă, din cuiburile lor, păsările. Iarna, în locul fluierului care jeleşte, se aude urletul lupilor, care ajunge până în sat, făcând caii să necheze în grajduri.

Pe dealurile acoperite de podgoriile de viţă-de-vie, femei şi bărbaţi, de cum se topeşte zăpada, urcă pieptiş coastele abrupte, unii pe jos, alţii cu carul cu boi, iar cei mai înstăriţi, cu căruţa cu cai.

O dată cu natura, oamenii se pun în mişcare ca un mare furnicar multicolor: femeile cu baticurile lor, frumos colorate, iar bărbaţii, cu nelipsitele pălării, se pregătesc să ia cu asalt dealurile.

Pe lângă căruţe, uneori se vede câte un mânz tânăr care, pe picioarele lui elegante cu glezne de balerină, face primii paşi spre un viitor sigur.

Când soarele ajunge să-i frigă pe oameni în moalele capului, clopotele bisericilor bat ora prânzului. Cu mic cu mare, lasă totul deoparte, îşi spală mâinile cu apa din ulcior, se şterg pe pantaloni sau pe nelipsitul sorţ, după care, făcându-şi semnul crucii, mulţumesc lui Dumnezeu că au apucat să facă treabă, fără ca vreamea să se strice. După ce aşează pe jos un ţol ca să nu simtă răceală pământului, femeile desfac ştergarele, albe ca laptele, din care scot merindele pregătite cu grijă acasă. Câte una mai tânără, se îndepărtează cu mirele ei să-şi spună ceva, numai ei doi…

Terminând de mâncat, femeile scutură firimiturile de pe ştergare, adună toate resturile, se şterg la gură şi-şi îndeamnă bărbaţii să se aşeze un pic, ca să-şi refacă forţele. Reîncep activitatea după un sfert de oră, cu şi mai mare elan, pentru că, un vânt subţire, le pune aripi la picioare.

Seara coboară devreme peste sat, iar lucrătorii se întorc acasă, în carele lor sau pe jos, morţi de oboseală. Prima zi de muncă este cea mai grea, după perioada de odihnă din timpul iernii.

Începe “fierberea” de seară în gospodării. Femeile se dau peste cap să pregătească ceva săţios, pentru toată familia, dar şi pentru a doua zi, de pus în traista pentru deal. Nici bărbaţii nu se lasă mai prejos. Se îngrijesc de animale, pun uneltele la loc, aduc apă, lemne, dar unii, preferă să se ducă la bufet în sat, să bea o duşcă.

Încet încet, pacea se lasă peste tot. Mirosurile îmbietoare adună membrii familiilor în jurul meselor, mâncând cu poftă după atâta trudă. Cu gura plină şi ochii strălucind de fericire, îşi povestesc unii altora, ca şi cum nu ar fi fost de faţă, cât au făcut astăzi la vie, promiţând pentru a doua zi, să facă şi mai mult.

Între un căscat şi altul, femeile strâng masa şi duc copiii la culcare. Bărbaţii fac ce ştiu ei cel mai bine, se uită la ele, sau unii ies afară, să fumeze o ţigară puturoasă. Pe plită, apa pentru spălat pe picioare, este deja caldă. Femeile-şi cheamă bărbaţii să se spele, împreună, în acelaşi lighean, frecându-şi picioarele unele de altele ca într-o chemare la intimitate. După ce bărbatul aruncă apa afară având grijă să nu ude vreun câine, o dată cu zgomotul făcut de ligheanul aşezat lângă temelia casei, se încheie o zi de muncă. Una câte una, lămpile se sting în spatele mâinilor făcute căuş, iar ferestrele, închid ochii lor făcând loc lui “Moş Ene să treacă pe la gene”.

Noaptea trece în fuga mare, mult mai repede decât de obicei, iar zorii dau de veste că a început o nouă zi. Totul se trezeşte la viaţă, iar furnicarul se pune în mişcare, antrenând atât pe cei mari cât şi pe cei mici, oameni şi animale care trăiesc în “Coltul de Rai”.

Primăvara trece aşa cum trece şi viaţa, lăsând în urmă rezultatele muncii neobosite a localnicilor. Totul înfloreşte sub mâinile lor trudite, iar în ochi sclipeşte dorinţa de a continua opera începută în primăvară.

Când vine vara, ziua este mai lungă, soarele mai arzător, noaptea scurtă, ritmul muncii se înteţeşte iar dealul este şi mai greu de urcat. Copiii sunt în vacanţă, ceea ce-i împinge pe părinţi să le de-a şi lor câte ceva de făcut. În general copii se duc să păzească iezii şi mieii pentru că animalele mature sunt deja la stână, de unde, la sfârşitul verii, stăpânii lor vor lua caş şi urdă de pus în putini, pentru iarnă.

Din înaltul cerului, soarele priveşte Colţul de Rai care are aspectul unui furnicar unde, fiecare după puterile sale, contribuie cu cât poate, la sfinţirea locului. Livezile cu pomii grei de fructe, îşi aduc aminte cu drag de vremea când erau ninse cu flori parfumate, că au găzduit şi ele, în primăvară, alţi muncitori înaripaţi, albinele. Acum este rândul viespielor, care dau târcoale pomilor, în aşteptarea fructelor dulci şi parfumate, din care să se înfrupte pe săturate.

Apa trece liniştită mai departe, tot mai departe, la întâlnirea eternă care o v-a duce acasă la ea…

O dată cu lăsarea serii, oamenii se retrag spre gospodăriile lor. Apa îi întâmpină susurând uşor şoapta ei răcoroasă. Animalele săruta apa, o gustă, o beau. Oamenii se răcoresc, îşi spală praful de pe mâini, de pe picioare, se salută cu alţi semeni care fac acelaşi lucru, se înviorează şi mulţumesc Domnului că au apucat sa facă o mulţime de treburi cu sănătate.

Zilele curg, una după alta, în acelaşi ritm, ca de la începutul începuturilor, iar oamenii, cu ele se duc spre toamana care-i aşteaptă cu braţele pline de roade, să-i binecuvânteze, să-i laude cu darurile ei. Rumeni la faţă şi vânjoşi, oamenii se încing la un efort şi mai mare, cel al strânsului recoltei.

Umorul se schimbă brusc în zilele premergătoare strânsului roadelor muncii lor. Fiecare ştie bine, de câte persoane ar avea nevoie, pentru a duce la bun sfârşit, ceea ce au de făcut. Încep vizitele între vecini, ocazie cu care vorbesc despre nevoia de a-şi uni forţele la strănsul roadelor. Privesc cerul cu atenţie, să vadă dacă nu cumva ploaia le strică rostul. De cu zori, căruţe, care, oameni pe jos cu târnele în spate, trec spre deal, ca un şarpe uriaş cu solzii frumos coloraţi. Viile aşteaptă cuminţi, cu darul lor ceresc, făcut din parfum de struguri maturi, iubiţi încă, de soarele drăgăstos care domneşte peste tot şi peste toate, din înălţimea văzduhului. Toată suflarea Colţului de Rai colorează viile şi înaripează păsările încă adormite, pe câte un ram. Liniştea este spartă de râsetele copiilor care, înainte să fie de ajutor părinţilor, dau frâu dorinţei de a alerga şi a se simţi liberi. Cu mic, cu mare, cu soarele în inimă, dau zor să strângă tot darul naturii dobândit prin forţa braţelor şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Zilele sunt mai scurte, iar toamna poate schimba haina, de la o zi, la alta, ceea ce împinge oamenii, să-şi dubleze efortul, pentru a pune la adăpost recolta, în timp.

Când dealul se goleşte, întorcându-se în pacea sa, peste sat se ridică un abur, care înmiresmează aerul pînă hăt departe. Este mirosul strugurilor proaspăt mustuiţi.

Mustu! Alb sau negru, roşu sau purpuriu, mustul este o mare tentaţie pentru toţi. Primele picături de must sunt aşteptate cu nerăbdare de cei mici, cu ulciorul, paharul sau chiar direct în căuşul mâinilor, pentru a-i savura desăvârşirea. Când mustul începe să bolborosească pe limba lui, este vremea de a nu mai alerga, din zori şi până-n noapte. Oamenii se liniştesc, încep să pună la adăpost uneltele agricole, să asigure lemnele pentru încălzitul caselor pe timpul iernii, iar femeile, să umple rafturile cămărilor cu toate cele trebuitoare pentru iarnă.

Iarna este aşteptată ca o binecuvântată pauză în care, femeile pot face perne, toarce lâna, împleti pulovăre, bărbaţii pe lângă casă, cu animalele, iar copiii, la săniuş.

Începe vremea peţitului, iar după sărbători, brazii de la porţi dau de ştire că este nuntă în sat.

Uneori, familii întregi se întâlnesc la sezătoare. Aici, deapănă amintiri din timpul celor trei anotimpuri, alteori pun ţara la cale, cântă sau spun snoave, de multe ori încingând câte o sârbă la încheierea şezătorii. Femeile cu fete de măritat leagă vorbe cu mamele băieţilor de însurat, poate, poate se mai face o nuntă, că de, sunt la vărsta când vor să-şi legene nepoţii…

Colţul de Rai stă încă agăţat de roata vieţii, care duce cu ea dorinţe, speranţe, iubire, frumuseţe şi zicala: Omul sfinţeşte locul!
**************************************************************








Musafirul nepoftit
Vara se întinsese la taifas mai mult decât trebuia, iar toamna, a trebuit să aştepte la rând, ca să-şi intre în drepturi depline. O dată instalată, a luat culorile la rând, cu care a vopsit frunzele copacilor în toate nuanţele posibile, de la galben la ruginiu. Viile s-au predat repede, despuiate de frunzişul lor, pe care, vântul a avut grijă să le ducă hăt-departe. Brazii şi pinii au rămas semeţi în înălţimea lor falnică, la fel de verzi şi făloşi. Iarba, cuminte, s-a mulţumit să primească toate frunzele căzute din copaci, pe care uneori, acelaşi vânt şugubăt, le plimba de colo colo.

A fost bogată toamna în acel an.

Cămările erau burduşite cu roadele din grădină, începând cu mărar, pătrunjel, ceapă, usturoi şi câte altele dar şi murături, castraveţi la oţet, gogoşari dolofani şi roşii, priveau curioşi, din borcanele mari de sticlă, aşezate frumos la rând, pe rafturi, în pivniţă. Pe alt raft, stăteau la fel de frumos aliniate, borcanele cu compot şi dulceaţă din tot felul de fructe. Într-un colţ cu nisip, stăteau o mulţime de morcovi ce se străduiau să rămână încă în viaţă, prin frunzele lor. În colţul opus, cartofii dormeau liniştiţi, acoperiţi cu saci de iută. Doar verzele înfoiate, cu capetele lor enorme, erau libere în grădină, să guste spectacolul trecerii, de la activitatea frenetică a toamnei, la liniştea hibernală a iernii.

Era la începutul lunii noiembrie. Dintr-o dată, timpul a schimbat macazul. Peste noapte, s-a aşezat o ploaie tăcută şi măruntă, de nici câinii să nu-i dai afară din casă. Au început să iasă de prin dulapuri, hainele groase, şoşonii, ghetele dar şi soba s-a deşteptat, primind botezul focului. Mai întâi timid, pe la câte o casă, se vedea un firicel de fum, ca apoi, în aceeaşi zi, spre seară, de peste tot să se înalţe spre cerul plumburiu, fuioare de fum, hotărâte să străpungă culorile sumbre ale cerului.
Mama, era însărcinată cu mine. Sorocul era aproape, de aceea, s-a gândit să-l trimită pe tata, să o aducă pe bunica, la noi.

Tata a plecat pe ploaie, la cinci km depărtare să o aducă la noi pe bunica, neştiind cum o v-a aduce, căci, bunica era gârbovă, de la patruzeci de ani. Norocul tatei s-a chemat nenea Costică, fratele mamei, care era cu trăsura, acasă la bunicii mei. Au ajuns târziu acasă, înfriguraţi de hainele ude, din care, au început să iasă aburi, o data intraţi în casă. După ce au mâncat împreună cu sora şi fraţii mei, fiecare s-a dus la culcare.

Mama, nu reuşea să adoarmă. Număra picăturile de ploaie care se auzeau pe tabla de pe casă şi se gândea la momentul naşterii, care, nu era departe. Se mai gândea că, v-a aduce pe lume o fiinţă nedorită. În ciuda faptului că a încercat să facă în aşa fel încât să nu rămână gravidă, s-a întâmplat. S-e ruşina că, la treizecisipatru de ani, mai umblă cu burta la gură. S-a dus la un mamoş să încerce să scape de sarcină dar, în ciuda tuturor eforturilor făcute, tot nu s-a rezolvat nimic. Gândul că se mai adaugă o gură la masă, pe mama o făcea să fie tot mai tristă şi mai abătută. Abia reuşiseră să o scoată un pic la capăt cu problemele, nu era nevoie de un alt copil în casă.

Tot gândindu-se mama, dintr-o dată a simţit că spinarea i se despică în două, iar în pântece îi explodează o petardă care o face să-i clănţăne dinţii. Totul a durat o clipă,numai că... durerea a făcut-o să tresară. Tata a simţit-o şi s-a ridicat în capul oaselor.

- Ce-i Ioana, îţi este rău?

- Nu.... Dormi!

Tata nu i-a dat ascultare, ci s-a ridicat din pat, a aprins lampa cu petrol şi a pus-o între muşcate, pe pervazul ferestrei.
Bunica, din camera de alături, auzind vorbă, s-a dat jos din pat, şi-a pus şalul pe umeri şi, gârbovită, a trecut pragul în camera părinţilor mei, tocmai când tata aşeza lampa pe pervaz. S-a uitat la mama, după care l-a luat deoparte pe tata şi i-a spus:
- Ioane, du-te la moaşă şi cheam-o să vină. Noi nu o putem ajuta. Dacă nu naşte în noaptea asta, mâine o duci la spital.
Mama a încercat să se împotrivească dar, în faţa bunicii, nu se comenta.
Tata şi-a luat cizmele lungi, anteriul impermeabil şi a plecat în sat, luând cu el lampa de vânt. S-a întors repede cu moaşa care era botezată de toţi “Bunica Paraschiva”. Ea asista toate mamele care năşteau acasă şi, câtă vreme ea tăia buricul, trebuia să facă şi prima baie copilului, de aici titlul universal de Bunica Paraschiva.
Mama a adormit liniştită însă, după miezul nopţii s-a trezit cuprinsă de durerile care-i cutreierau pântecele. Ca să nu sperie copiii care dormeau în camera de alături, mama şi-a înfipt unghiile în carnea sa. A încercat să stea în picioare, dar, s-a îndoit de durere. Unica dorinţă a ei era să se termine cât mai repede. Tata era de negăsit...O fi fost, probabil plângâd , pe undeva, prin grajd.
Singura soluţie pentru mama, era să respire. Făcuse un curs de Crucea Roşie şi ştia că, dacă respiră, se calmează. Între două reprize de dureri, a cerut să mănânce struguri. Bunica Paraschiva a glumit cu ea şi i-a spus că o să facă un copil care, o să mănânce numai struguri.

Spre ziuă, epuizată de dureri, cu bunica alături şi moaşa care-i dădea îngrijirile necesare, în fine, mama s-a eliberat, aducându-mă pe lume, o lungană cu părul roşu. Bunica, văzându-mă cu tot părul ăla roşu pe cap, şi-a făcut semnul crucii şi i-a spus mamei:
- Ai vrut să scapi de sarcină şi uite ce ţi-a dat Dumnezeu! Una cu părul roşu!... şi a scuipat într-o parte. A intervenit moaşa care a liniştit-o pe mama spunând că ea a văzut mulţi copii născuţi cu părul roşu dar, când cresc, culoarea părului să schimbă.
Când a intrat tata în casă şi a văzut că are o fată, deşi o avea deja pe sora mea mai mare ca mine cu nouă ani, a îngenuncheat lângă pat, şi, cu o mână pe mama şi alta pe mine, a început să plângă în hohote. Bunica şi moaşa s-au privit în linişte şi au ieşit afară.
Tata, cu sufletul sfâşiat de durere, a spus:
- Oare ce am vrut noi să facem? Să omorâm fiinţa asta gingaşă? Cum de ne-a trecut prin minte să facem aşa ceva?
Mama, epuizată din cauza efortului, l-a mângâiat şi i-a spus încet:
- Nu-i vina ta, tu ai vrut-o, eu nu am vrut-o. Acum, că o avem, o s-o creştem ca şi pe ceilalţi.
- Nu, a spus tata. Nu ca pe ceilalţi. De ea o să am eu grijă să nu ducă lipsă de nimic. Cu ceilalţi eram tineri şi proşti, dar acum suntem oameni maturi.
Când s-au întors în cameră, bunica si moaşa i-au gasit pe ai meu imbrătişaţi.... iar eu, desupra lor, dormeam liniştită.

La ziuă, nenea Costică a venit cu trăsura şi i-a adus cu el pe Nanu cu soţia, adică, celălalt frate al mamei, care venise în concediu dar trebuia să plece dumincă, înapoi la Bucureşti.
Când m-a văzut, soţia lui, a spus repede:
- Asta este fina mea. Mihăiţă, o botezăm noi? a întrebat ea, uitându-se spre Nanu.
- Femeie, eşti sigură de ce spui? Astăzi este vineri, iar noi duminică, plecăm. Nu se poate.
- Ba se poate, dacă Ion se duce la sfat şi spune că fata s-a născut ieri, primarul îi face certificatul de naştere şi o botezăm sâmbătă.
Tata, a plecat imediat la primărie şi, cu un zâmbet care-i pleca de la o ureche la alta, s-a întors cu certificatul proaspăt scris. Au plecat în fugă la oraş să cumpere cele de cuviinţă pentru botez, pe o ploaie torenţială. Ploaia, în loc să se domolească, se înteţea din ce în ce mai mult, facând pârâul să se umfle.
Sâmbătă, cu ploaia care trăncănea de zor, câteva persoane încotoşmănate, m-au dus la biserică să mă boteze, chiar dacă aveam doar o zi. La puntea de peste pârau, s-au oprit neputincioşi deoarece apa trecea peste ea. S-au intors din drum şi au ocolit pe partea cealaltă pentru a trece pe puntea cea mare.

Au ajuns la biserică uzi pană la piele dar fericiţi, mai ales Nana.

La biserică, părintele s-a mirat nevoie mare nu numai de curajul demonstrat de ai mei să mă boteze pe o aşa vreme, dar şi de vârsta mea fragedă, adică o zi. Şi-a exprimat părerea legat de vremea de afară, spunând că, EU voi vărsa tot atâtea lacrimi în viaţa mea, câtă ploaie a căzut în ziua aia. Tata a luat-o ca pe o vorbă spusă într-o doară.

Câtă dreptate a avut preotul!
**************************************************************







SORA MEA

Când am venit pe lume, sigur nu ştiam ceea ce mă aşteapta. Dar nici cei care m-au aşteptat, sau nu, să vin pe lume, nu ştiau ceea ce-i aşteapta.

Sora mea avea nouă ani si jumătate când eu am intrat pe poarta din spate, în familie. Ei i-a revenit sarcina să aibe grijă de mine si să mă păzească, în aşa fel, încât să nu mi se întample ceva rău. Era doar un copil şi ea, însă, mama nu putea face faţă, cu patru copii, aşa că, unele treburi cum ar fi, să stea lângă mine, a revenit imediat Mariei, sora mea.

De dimineaţă, când m-au descoperit în pat între părinţii mei, cei trei fraţi mai mari ca mine, respectiv sora mea Maria, fratele Nicolae şi Mihai, a avut, fiecare reacţia lui. Maria, s-a uitat atentă la mine după care m-a pupat pe frunte, spunând încet:
- Seamănă cu o păpuşă mica. Poate fi păpuşa mea? uitându-se cu ochi rugători la părinţii mei.
Tata i-a spus.
- Tu o să fii îngerul ei păzitor.
Fratele meu Nicolae nu a spus nimic, aşa cum a făcut toată viaţa, dar Mihai, cu toată puterea pe care o putea avea în plămânii lui de şase ani, s-a apucat să urle în gura mare:
- De unde a apărut urâtania asta? Cine a adus-o să-mi ia locul în pat lângă mama? Dă-mi-o s-o arunc în iaz la broaşte. Şi a continuat să bată din picioare, cu pumnii strânşi.
Tata s-a ridicat din pat, l-a luat de după umeri şi s-au dus în altă parte să-i explice treaba cu barza. El, nu şi nu, să mă arunce în iaz, la broaşte, că sunt proastă şi nu vorbesc cu el. Au avut ceva de furcă până să-l liniştească.
Între timp, sora mea se furişase în aşternuturi lângă mama, şi se uita la mine. Cu ochii minţii, eu am în imagine privirea grijulie a Mariei, când mă privea. Pentru mine a fost mai mult decât o soră. După adolescenţa mea, eu şi ea am devenit cele mai bune prietene care au existat vreodată.

La câteva zile după naşterea mea, într-o dimineaţa, bunica, trecând pe lângă leagănul meu, aude un hârâit, ca de om bătrân. Se uită la mine şi îşi dă seama că vine din gâtul meu. O cheamă pe mama.
- Ioana, fata a răcit.
- Cum să răcească, înca nu i-am facut baie că nu i-a căzut buricul.
Mama, a ascultat bine de unde vine zgomotul şi mi-a deschis gura. A găsit câteva gămălii de beţe de chibrit. Nu i-a trebuit mult să înţeleagă cine putea să facă una ca asta. Mihai era după uşă, cu nasul fremătând de nervi şi cu pumnii strânşi, că a fost descoperit. Mama l-a certat bine, dar nu a rezolvat problema.

În ziua în care a venit Bunica Paraschiva să-mi facă prima baie, intrând în cameră unde era leagănul, a văzut că eu dispărusem. A urlat disperată la mama:
- Ioanaaaa, a dispărut fata.
- Cum să dispară? doar nu este un ac! şi a ieşit din casă. Dincolo de poartă, pe aleea care ducea înspre iaz, două picioare durdulii încercau să iuţească pasul. Era Mihai cu mine în braţe. Mama s-a luat dupa el, l-a ajuns, şi m-a smuls din braţele lui.
- Mai copile, eşti năluc la cap? unde te duci cu fata? Nu vezi că eşti cu picioarele goale pe frigul ăsta?
- Mă duc să o arunc la broaşte. Proasta asta mi-a luat locul în pat la picioarele voastre. Nu vorbeşte, nu merge, doar mănâncă şi doarme. Eu nu o vreau, nu o vreauuuu!
Între timp mama a ajuns înapoi în casă, cu noi doi. A încercat să-l împace pe Mihai, dar nu a fost chip. Nici ceilalti nu au reşit să-i intre în voie până când, sora mea s-a înfipt în părul lui şi i-a spus:
- Dacă mai îndrăzneşti să pui mâna pe ea, nu mai eşti fratele meu.

Lucrurile au continuat în acelaşi fel, sora mea fiind un paznic foarte atent, iar el un vânător înverşunat. Când nu era sora mea, fratele celălalt, cu felul lui domol, încerca să-l pună la punct. Se termina întotdeauna cu o încăierare între ei doi, iar mai târziu, când au crescut, distanţa dintre ei s-a transformat în prăpastie.

Iarna s-a năvălit furioasă în valea dintre dealuri cu tot arsenalul ei. La ziuă, s-a dezlănţuit un vânt teribil, care plimba norii, de colo, colo. Copacii goi, se îndoiau ca nişte slugi în faţa vântului, care pusese stăpânire peste tot şi toate. Şuiera printre crengi, punând în fugă până şi puţinele păsări care mai rămăseseră. Câte un iepure gri, ieşea din ascunzătoarea lui ca să o rupă la fugă, spre un loc mai bun unde să nu-l ajungă vântul.

După ce şi-a făcut de cap, cum a vrut el o bună bucată de vreme, vântul s-a potolit ca prin farmec şi, din cer, au început să cadă stele mici, albe, pufoase care se aşezau uşor, pe tot ceea ce le ieşea în cale. Fulg lângă fulg, încet încet, zăpada a acoperit pământul cu o mantie imaculată. Pe ici pe colo, pe vârfurile parilor apăreau căciuli de zăpadă, nostime. Oamenii s-au retras în case, uitându-se afară îngrijoraţi. Copiii fremătau pe lângă uşi, visând la săniuţa din magazie.

Acasă la noi, zăpada mare era o catastrofă naturală. Rămâneam izolati de restul lumii, iar tata, cu doua mâini şi o lopată, trebuia să facă sute de metri de pârtie. Nu era nimeni care să-l ajute. Fraţii mei, încă de mici au dat o mână de ajutor, la muncile fizice. Zăpada pentru ei era mai întâi o muncă, după care distracţie. Când terminau de dat zăpada, ca premiu, tata îi lăsa să se ducă pe deal cu sania. Sora mea, plângând şi cerând iertare pentru tot ceea ce a greşit, reuşea să meargă cu fraţii mei pe deal la săniuş.

Dar, ca orice anotimp, nici iarna aceea nu a durat pentru că, primăvara i-a luat locul, cu efervescenţa ei.

Mai întâi, au sosit primele păsări călătoare. Rândunele dădeau târcoale casei să vadă dacă mai este cuibul din anul care a trecut. La noi acasă, cuibul rândunicii era respectat cu sfinţenie. Domniţa cu rochiţa ei însângerată, dacă nu-şi găsea cuibul, se tânguia până te scotea din minţi. Se spunea că, dacă strici cuibul rândunicii, casa ta poate lua foc.

Soarele a început să prindă puteri, iar zăpada s-a topit toată de dragul lui, formând şuvoaie ce alergau sprinţare spre pârâul care le aştepta cu albia deschisă. Între cer şi pământ cu soarele la mijloc, primăvara se instala ca la ea acasă. De sub mormanele de frunze fără viaţă, au început să scoată capetele lor proaspete, primele floricele, ghioceii şi toporaşii. După primele semne de sosire a primăverii, s-a trezit totul la viată, înclusiv oamenii. Prin grădini, mormanele de gunoi erau date focului, iar cenuşa era amintirea a ceea ce a fost. Caii graşi ţinuţi toată iarna în grajd, au nechezat cu nările în vânt. Viaţa la ţară începea să se trezescă din hibernare.

Apoi a venit vara, cu căldurile, ploile torenţiale, nopţile cu stele…iar eu, adunam toamnele, iernile, primăverile şi verile mele.

Când eu aveam doi ani şi jumătate, sora mea Maria a plecat în tabără cu şcoala.
Eu eram umbra ei. Eram dependentă de ea, în tot şi în toate. Pentru mine ea era totul. Dormeam cu ea, mâncam cu ea, mă ţineam după ea, oriunde se ducea. Când pleca la şcoală, de multe ori stăteam lângă stâlpul porţii, aşteptând-o. Doar tata mă putea împăca, reuşind să mă ducă în casă.

În vara aia, pentru merite deosebite la şcoală, sora mea a plecat în tabără. Nimeni nu mi-a spus nimic. Era o regulă la noi acasă: nu se discuta nimic in faţa copiilor.

Într-o dimineaţă, m-am trezit singură în cameră. M-am dat jos din pat, am strigat-o, am căutat-o dar nu era nicăieri. Mama mi-a spus că s-a dus până la bunica. Tata nu era acasă, deci nu aveam cum să-l întreb de Maria. Fratele mai mare, când l-am tras de cămaşă şi l-am intrebat unde este Maria, a ridicat din numeri. A intervenit Mihai care, bătând pumnii, mi-a spus:
- Sâc, te-a abandonat! Acum te ciufulesc eu cum vreau. O să te învăt eu minte…nu a apucat să termine că s-a încăierat cu Nicolae, celălalt înger păzitor.
Sora mea a stat în tabără trei săptămâni.
La întoarcere, lângă stâlpul porţii, o aşteptam eu. Mai întâi s-a uitat lung la mine. Nu m-a recunoscut. Devenisem un schelet. Cu ochii înfundaţi în cap, cu bube dulci la gură, palidă, eram un alt copil. Picioarele mele erau două beţe, iar spinarea era ca şipcile din gard. În cele trei săptămâni, nu a fost zi în care să nu iau stâlpul de la poartă în braţe, şi să nu o strig pe sora mea, vărsând lacrimi amare. Daca nu mă culegea câte unul de acolo, fratele meu Mihai, cum mă vedea, mă umfla de bătaie şi mă lăsa mai departe unde eram. Cu fiecare zi care trecea, disperarea mea devenea şi mai mare. Mihai îmi râdea în nas între două şuturi, spunându-mi că Maria m-a abandonat pentru că sunt urâtă şi rea.
Inima mea era sfâşiată de dor. Nu mai mâncam nimic. Era un chin pentru mama să mă facă să înghit ceva. Tata mă lua pe genunchii lui si mă liniştea spunându-mi:
- Mâine vine acasă Maria.
Dar mâine trecea, iar ea nu venea acasă.

Stăteam la locul meu de aşteptare. Am văzut-o. Maria venea spre mine cu geamantanul în mână. Eu, prin perdeaua de lacrimi o vedeam mai departe decât era. Inima a început să-mi bată puternic iar eu am strâns şi mai tare stâlpul, cu braţele mele firave.
Când m-a vazut în starea aia, sora mea m-a luat în braţe dorind să ma strângă la piept. Eu m-am zbătut ca să mă lase jos, am împins-o şi i-am spus:
- Tu ai plecat pentru că eu sunt urâtă şi proastă! Mi-a spus Mihai în fiecare zi că este aşa! M-am întors şi am luat din nou stâlpul în braţe.
Sora mea a lăsat geamantanul jos, s-a aplecat spre mine, mi-a desprins mâinile de pe stâlp şi mi-a spus uitându-se în ochii mei cu infinită dragoste:
- Tu eşti păpuşica mea cea mai frumoasă. Cu părul roşu, cu ochii verzi, cuminte şi deşteaptă. Nu o să te mai las niciodată, niciodată! M-a strâns la pieptul ei, iar lacrimile noastre fiebinţi s-au amestecat, pecetluind jurământul sufletelor noastre regăsite .
În aceeasi zi, am făcut pojar. Toată casa era în fierbere. Nu mai auzise nimeni de vreun copil să facă pojar, vara. Părinţilor mei le era teamă să nu ia şi ceilalti de la mine pojar.

Vara aia a fost un alt început pentru mine. Am făcut cunostinţă pentru prima oară cu durerea din suflet. Eram atât de mică! Dar dorul era atât de mare, de m-a topit pe picioare, schimbându-mă din toate punctele de vedere, ca şi cum m-aş fi născut a doua oară.
Când s-a terminat cu boala, toţi se aşteptau să fiu cea de dinainte. Ceva în mine se rupsese. Eram suspicioasă ori de câte ori mi se dădea câte un răspuns de care nu eram convinsă. La insultele fratelui meu, răspundeam cu o agresivitate ieşită din comun, ceea ce-l înfuria şi mai tare, bătându-mă uneori cu sălbăticie.
Toate cele petrecute în acea vară, au săpat adânc în sufletul meu, scriind o pagină dureroasă pe care cu greu o pot descrie în toată amploarea ei.
**************************************************************









Omul singur venit de nicăieri

Nu am amintiri legate de venirea lui. Probabil s-a aşezata acolo înainte de naşterea mea.
Deşi nu era din părţile noastre, nu ştiu prin ce combinaţie a avut dreptul să-şi facă o căsuţă în care să locuiasca.Se numea Moş Toader. Vârstă lui nu o ştia nimeni. Toţi credeau că este analfabet. În căsuţa lui nu existau cărţi sau ziare. Cel puţin eu nu am văzut niciodată nimic care să trădeze interese culturale.
Dealtfel, cred că nimeni nu se interesa prea mult de el. Cine trecea pe drum, strâmba din nas pentru mirosul neplăcut care venea de la casa lui.
Pentru a spune adevărul-adevărat, singurii vizitatori era câinii, pisicile si...eu.
Aveam puţini ani când l-am descoperit pe Moş Toader.
Pentru a mă convinge să mănânc la prânz, mama, într-o bună zi, m-a luat de mână şi m-a dus la el. Pe o căldură insuportabilă, pe drumul bolovănos care şerpuia pe lângă casa noastră, la câteva sute de metri, într-o bătătură unde iarba, florile, câinii şi pisicle trăiau în armonie deplină, am descoperit o cocioabă fără garduri şi poartă. Eu eram o zgatie de-o şchioapă ce incepea să mijească ochii la lumea înconjurătoare. Tremurând la gândul că ar putea fi ceva înfricoşător înăuntru, m-am ascuns în spatele mamei. Mama m-a împins în faţă să deschid eu usa scorojită care era făcută din nişte lăturaşi vechi de la o căruţă. M-am mirat că se deschide fără mare efort, doar împinsă. Un scârţâit lung ca un plâns fără sfârşit, venit din măruntaiele balamalelor a însoţit intrarea noastră.

Am rămas cu ochii pironiţi pe podelele goale, de lut fără culoare, unde, odihneau două perechi de opinci cu nasurile în sus din care ieşeau obelele zdrenţuite. Am făcut ochii mari şi am început să iau aminte unde mă aflam. În faţa mea stătea un om. După ce m-am înşurubat în ochii lui de cer care mi-au vorbit de la suflet la suflet într-o limbă de iubire, am luat aminte la pălăria lui pleoştită mâncată de molii, la hainele lui ponosite, la genunuchii lui colţuroşi care împungeau pantalonii peticiţi dar şi la pisicile care stăteau ca nişte domniţe tolănite ce-si fac siesta, pe pătura militară cu care era acoperit patul lui. Cu coada ochiului, am văzut soba strâmbă gata să se răstoarne într-o parte, în care bătea para în cenuşă cu toată căldura de afară. Pe plită erau câteva cutii goale de conserve din care venea un miros greţos.
Eu, lipită de mâna mamei, nu am putut nici măcar să-mi spun numele. Eram cotrobăită pe dinăuntru de un sentiment nou. Ochii lui mă atrăgeau ca un magnet.
Mi-am propus să mă mai întorc la el, să mai văd încă o data ochii noi, de cer.
Cu sufletul curat de copil, l-am văzut şi l-am iubit din prima clipă.
Mama, abia termina de gătit îmi umplea o farfurie şi mă trimitea la Moş Toader să-i duc şi lui.
Din tot ce mi-a rămas în suflet din copilăria mea, sentimentul de bucurie şi dragoste faţă de acest personaj, în momentul în care ştiam că o să manance, este atât de proaspăt de parcă totul s-ar fi petrecut ieri.
Primeam în mânuţele mele farfuria pentru el şi cu paşi grăbiţi şi inima plină de fericire, zburam până la casa moşului. Nu erau decât 200 metri . Mie mi se păreau kilometri.
Intram în curtea fără garduri şi fără poartă, împingeam uşa care oricum nu avea încuietare si mă revărsam şoptind: ”Moş Toader, uite ceva de la mămica”. El mă privea cu ochii lui luminoşi, după care pleca privirea ruşinos. Niciodată nu a întins mâna să ia farfuria. Eu i-o aşezam cu grijă pe genunchi, după care stăteam cuminte lângă el.

Pisicile ne dădeau târcoale, dar eu le puneam pe fugă deşi ştiam că lasă mereu ceva şi pentru prinţesele lui. Încet, fără grabă, el mânca şi ofta. Oftam şi eu, dar din alte motive. Eram fericită pentru că mânca.
Eu nu ştiam dacă el are sau nu are ce mânca. Dorinţa mea era să împart cu el ceva necesar. Nimeni nu-mi spunea nimic despre el. Cine era si de unde venise! Pe mine nici nu mă interesa. Ştiam precis că-l iubesc ca pe un bunic!

Uneori, pe furiş, luam din borcanul meu cu gură largă, un ciubuc roz cu alb, nelipsitul dar de la taticul meu, pe care-l ascundeam în pliurile rochiţei mele de vară. Când deschideam pumnul să-i dau repede lui Moş Toader “delicatesea”, cum spunea el, jumătate din ciubuc rămânea lipit pe mâna mea. El zâmbea blând şi mă îndemna să mă aşez lângă el. Torcând de zor, câte o pisică mă scotea din încurcătură cu limbuta ei roşie şi repezită.
Îmi spunea poveşti. Vorba lui era o şoaptă. Uneori, nici nu auzeam bine ce-mi spune. Nu îndrăzneam să-l întrerup, să-i spun că nu am auzit... era atat de frumos să stau lângă el, să-i ascult vorbele!
Într-o bună zi, mama nu mi-a mai dat farfuria să i-o duc. M-am răzvrătit, am plâns, am ameninţat că nu mai mănânc. Zilele următoare la fel. Când am putut, m-am dus să-l vad. Nu mai era. Plecase undeva de unde nu mai putea să-mi şoptească poveşti şi nici să mă privească cu ochi de cer. De atunci, de fiecare dată când am pierdut pe cineva drag, care s-a dus dincolo de voal, mi l-am imaginat pe Mos Toader care le v-a deschide uşa şi v-a întreba de mine:
- Ce face zgâtia cu părul roşu?
Moş Toader este o amintire duioasă cu gust de copilărie, curată ca ochii lui si dulce ca vorbele lui soptite!
**************************************************************

 
 
 
 
 
 
Mama Ileana




Era o femeie interesanta prin ceea ce facea, unii considerand-o chiar ciudata.

Fusese singura fata a celui mai bogat om din sat. Frumoasa foc dar cu un caracter greu de stapanit. Inalta, poate prea inalta pentru timpurile acelea, cu parul bogat care-i ajungea la genunchi, era ravnita de toti flacaii din sat. Ochii sai de foc fulgerau tot ceea ce priveau iar pretendentii scapau repede. Dansatoare impatimita, nu scapa nici o hora in sat sau bal, la care sa nu ramana ultima, plecand o data cu lautarii, starnind barfele din sat. Nimeni nu putea sa-i faca nimic. Facea numai ceea ce voia ea. S-a maritat impotriva vointei parintilor cu un baiat simplu, fara avere sau carte. Tata Constantin, bunicul din partea tatei, a fost un om bland si bun la suflet. I-a ingaduit nevestei frumoasa si focoasa, sa faca tot ceea ce a indemnat-o inima, numai sa o vada fericita. Daca nu i se facea pe plac, era in stare sa planga o saptamana intreaga, cocotata in podul casei.

Eu nu l-am cunoscut pe tata Constantin. A murit destul de tanar, la putini ani dupa ce s-a casatorit tata.

Prima amintire pe care o am despre mama Ileana, este legata de o zi de iarna in care a venit la noi sa faca o placinta in cuptorul de vatra, placinta pe care numai ea stia sa o faca atat de bine. O facea cu dovleaca, malai, faina, nuci, miere…era o bunatate.

Momentul acela mi-l amintesc perfect, pentru ca a dormit cu mine in pat, noaptea. M-a izbit neplacut faptul ca nu s-a dezbracat de haine, a ramas pana si cu boanda pe ea. Fara sa o intreb, mi-a spus sa nu ma sperii ca ea este friguroasa si o sa tremure toatat noaptea daca se dezbraca.

Mama nu avea sentimente prea bune pentru soacra ei, ceea ce, era justificat de o intamplare care a marcat pentru intotdeauna viata parintilor mei, poate si a noastra, a copiilor.

Tata era din alt sat, la cativa kilometri.

Cand am inceput eu sa pricep, i-am cerut tatei sa ma duca in satul din care venea el.

Intr-o zi de mai, de Sfintii Constantin si Elena, tata m-a luat de mana si am plecat spre satul lui natal. Nu ajungea acolo autobuzul de la noi asa ca trebuia sa parcurgem o multime de drum pe jos. Am luat-o pe sub coasta dealurilor, pe o carare ingusta, batuta doar de picior. Mai intai am depasit dealurile cunoscute de mine, dupa care m-am simtit pierduta, strangand tare mana tatei, speriata de necuoscut. In stanga mea nu vedeam nimic pentru ca dealurile se ridicau usor, inchizand orizontul. In dreapta mea in schimb, aveam vederea de ansamblu a unei parti din satul nostru pe care eu inca nu o cunosteam. Intre dealuri si albia raului, am descoperit o livada imensa de pruni. Florile se scuturasera iar pe jos parea ca ninsese de putin. Mi-am propus sa ma intorc in anul urmator sa vad livada cea mare in floare. Intr-o mica vale, tata mi-a arata cateva plante medicinale care se gasesc doar acolo, sau cel putin asa stia el. Din cand in cand, tata se oprea si se prefacea ca este obosit, asezandu-se pe cate o piatra, iar eu pe genunchiul lui. Il intrebam cat a mai ramas, nerabdatoare sa ajung la mama Ileana, acasa.

Cand dealurile s-au netezit in calea noastra, s-a deschis un drum lat, cel mai lat din cate vazusem. Sarete frumos lacuite cu cai mari si nervosi, treceau la deal si la vale, ridicand colbul si speriind cardurile de gaste si rate ce se duceau spre parau. Am asteptat sa se listeasca praful si am trecut in partea cealalta a drumului. Am urcat pe un tapsan iar tata m-a luat in brate si mi-a arata panorama care se intindea cat vedeam cu ochii. Aici albia paraului era foarte larga, cu vegetatie putina. Cat cuprindeam cu ochii, hectare si hectare de pamant cultivat cu grau si porumb. In zare se vedeau alte asezari omenesti, cu acoperisurile rosii din tigla. Eu m-am uitat la tata si l-am intrebat daca acolo trebuie sa ajungem.

- Nu, mi-a raspuns, mai trebuie sa urcam o bucata de deal, dupa care ajungem. Ti-am aratat

ca sa stii ca si eu, cand eram ca tine, veneam aici de unul singur sa vad toata valea, in spendoarea ei.

Am plecat mai departe, urcand pieptis. La un moment dat, am vazut undeva un loc imprejmuit. Tata mi-a spus ca este cimitirul cailor, ca in sat sunt atat de multi cai, incat a fost necesar crearea unui cimitir. L-am intrebat:

- Mama Ileana are si ea un cal?

- A avut zece cai dar i-a dansat pe toti.

Eu nu am inteles ce voia sa spuna tata si nici nu am insistat. Tot ceea ce era legat de mama Ileana pentru mine avea un aer misterios.

Am ajuns in sfarsit la poarta casei parintesti in care crescuse si traise tatal meu.

M-am orit in loc si nu-mi venea sa cred. Poarta se tinea in doua cuie riginite care erau acolo doar de forma. Nu era o carare care sa duca pana la prispa, de aceea a trebuit sa trecem printre randurile de porumb care abia rasarea. O bojdeuca acoperita cu sindrila veche de cand lumea, statea sa cada. Ferestrele murdare erau acoperite cu hartie de ziar ingalbenit, dupa care se ascundeau paianjeni morti. Prispa era inalta, sustinuta de patru stalpi innegriti de vreme, soare, ploi si geruri. O scara chioapa, cu o treapta lipsa, ne-a ajutat sa urcam pe prispa. La soare dormea un caine jigarit pe care il ciuguleau cateva gaini motate.

Tata m-a luat in brate si a intrat cu mine in casa prin holul dintre cele doua camere. A batut la usa si un glas stins ne-a spus sa intram.

- Sarut mana, mama Ileana! am rostit eu, ducandu-ma inaintea ei si asteptand sa ma ia in

brate, sa ma stranga la piept asa cum doream eu. Ea, fara sa se intoarca spre noi, a ridicat o mana si a cerut sa facem liniste. L-am luat pe tata de mana, l-am strans tare si m-am lipit de el. Intre timp mi-am roti ochii prin camera mare si rece, cu podelele goale. Soba era stinsa, iar in firida nu se vdea nici un lemn. Peretele de langa soba era acoperit cu o coala mare de hartie albastra, slinoasa, din care ieseau unele cuie din care atarnau cateva cratiti, innegrite de fum. Pe plita era un ceaun gol. Pe prichiciul sobei, era o covata mica, in care era o mana de malai, iar deasupra funiul si sita.

Mama Ileana era cu spatele la noi. M-am uitat din nou prin camera si am vazut masa rotunda cu trei picioare scurte, si cateva scaune scunde in jurul ei. Masa avea incrustate motive nationale la fel ca si scaunele.

Tata ma face atenta si-mi spune:

- Masa si scaunele le-am facut eu cand mi-am dat examenul la scoala de tamplari.

Mama Ileana s-a intos spre noi.

Am privit-o cu ochii mariti, sa vad totul deodata. Statea asezata pe ceea ce parea a fi un pat, cu un borcan de doi litri in brate. Ochii mei s-au dus spre borcan si la ceea ce putea fi inauntru. Nici nu stiu cand am ajuns langa pat. Mainile cu degete lungi si elagnte, tineau in causul lor un borcan cu cateva plante ca cele din iazul nostru, iar pe peretii acestuia stateau lipite niste viermi, mari, negri. Am ridicat privirea spre mama Ileana. I-am intani ochii frumosi, fara varsta, verzi, cu gene lungi, sub doua sprancene frunos arcuite. Nasul drept cu nari delicate, facea umbra gurii un pic prea mare cu buze senzuale. Mi-am coborat din nou privirea spre borcan.

- Astea sunt lipitori.

Ca prin vis mi-am adus aminte ca am mai auzit despre lipitori dar nu stiam ce sunt.

- Vin oamenii la mine cand au dureri de cap, iar eu, le pun lipitorile, iar ei se simt mai bine.

O mare iubire m-a cumprins cu totul si am vrut sa o imbratisez pe mama Ileana, numai ca, ea s-a ridicat de pe lavita ei si s-a dus la fereastra unde a depus cu grija, borcanul cu lipitori. Eu o priveam din spate si mi se parea atat de inalta, aproape cat tata. Ma gandeam ca oricine i-ar fi vazut impreuna ar fi putut crede sa sunt frati.

Tata a scos ceea ce ii adusese in dar, iar eu nu mai puteam de bucurie, la gandul ca o sa mancam impreuna cu ea. Mama Ileana, si-a impreunat mainile si ne-a cerut sa nu ramanem prea mult pentru ca ea are treaba.

Nu-mi venea sa-mi cred urechilor! M-am gandit ca poate sunt eu de vina, ca stie ca nu mananc nimic. Ca si cum ar fi inteles nedumerirea mea, a spus:

- Trebuie sa vina o femeie la mine, sa-i pun lipitori, ceea ce nu este un spectacol pentru fata.

O sa veniti alta data si o sa mancam impreuna, a continuat ea si m-a mangaiat pe cap.

Mie mi-au dat lacrimile de emotie cand am simtit mana ei pe cap…

Cand am iesit pe usa, m-a gandeam ca ne petrece afara, asa cum am vazut la noi acasa. Dar ea, nici nu ne-am indreptat noi bine spre usa, ca s-a asezat din nou cu manile in poala, pel avita ei, in penumbra.

Era ora pranzului. Mie imi era foame dar nu-mi venea sa-i spun tatalui meu, vazandu-l pe ganduri. Am iesit amandoi pe poarta, ca doi straini care au batut la usa unui necunoscut. Nici macar cainele nu s-a sinchisit sa vina dupa noi. S-a multumit sa deschida un ochi si sa se intinda la soare, facandu-ma sa-l ocolesc.

Cand am iesit in drum, tata a luat-o in sens invers.

- Unde ne ducem? La fratii matale?

Stiam ca are doi frati si o sora dar inca nu-i cunosteam.

- Nu, ne ducem in piata. Stii ce este o piata? …a inceput sa-mi povesteasca despre centru

comunei unde toata suflarea se aduna, unde sunt magazine, scoala, primaria, salonul pentru nunti.. . Acolo se face hora in sat si tot acolo se aduna lumea cand vrea sa stie ce noutati mai sunt.

- Ce facem la piata? Am intrebat eu curioasa.

- Mancam, a fost raspunsul tatei, dupa care m-a luat in brate, si s-a dat la o parte ca o sareta

care trecea in goana mare, starnise un nor de praf de nu se mai vedea nici casa de pe partea cealalta.

M-am uitat in toate partile sa iau aminte unde sunt, eventual sa pot povesti mamei ce am vazut. Uitasem ca mama nu vrea sa auda de mama Ileana.

Casele erau mari, neobisnuit de mari, acoperite cu tabla zincata, cu porumbari si uluce frumoase, toate din acelasi material, de pareau poleite cu argint, in bataia soarelui.



Gardurile si portile erau inalte, facute din scandura lacuita si metal volsi, alb. Podurile de la porti erau late cat sa treaca doua carute, nu una. Intr-o curte am vazut un tractor mare si rosu. Pe drumul care ducea in Piata, oamenii treceau la deal la vale, unii cu sareta, altii pe bicicleta pe jos fiind putina lume.

Inainte de a ajunge intr-o intersectie mare, am zarit un grup de copaci chiar in mijlocul acesteia. In fata mea se deschidea un spatiu populat de o multime de lume, carute, biciclete, sarete, totul de-a valma. Sub copaci din mijloc erau cateva mese lungi cu banci din lemn. Un barbat cu o boneta inalta, alba si un sort cam murdar, manuia cu dibacie micii si carnatii care sfaraiau pe gratarul negru sub care se vedeau carbunii incinsi. In aer plutea un miros imbietor care mi-a rascolit stomacul.

L-am stras de mana pe tata iar el m-a luat in brate ca sa vad mai bine. In spatele omului cu boneta alba, era o femeie tanara, cu halat alb si un batic pus strengareste pe varful capului.

Cand a dat cu ochii de tata, i-a facut cu mana. Eu l-am intrebat:

- Cine este? O cunosti?

- Este sora mea, a raspuns tata.

Intre timp femeia tanara, sora tatalui meu s-a apropiat de noi. A scos din buzunarul sortului un ciubuc roz si mi l-a intins. Eu mi-am alcun fata dupa gatul tatei, rusinandu-ma. Ea avenit in spatele tatei si s-a strambat la mine. M-am zbatut sa ma lase jos din brate si mi-am ridicat privirea spre sora tatalui meu. Era copia fidela a mamei Ileana. Si ea se chema tot Ileana, adica Elena.

- Pai am venit si eu in piata ca aveam nevoie e cate ceva. Ilie m-a rugat daca il pot ajuta cu

gratarul.

- Barbatul tau unde este? a intrebat tata sever.

- Este la spital. Si-a rupt un picior.

Ne-am indreptat spre gratarul cu mici si carnati care sfaraiau de zor pe patul de carbuni iar tata a cerut patru mici si doi carnati cu patru felii de paine. Cand a vrut sa plateasca, sora lui i-a dat mana la o parte si i-a facut cu ochiul.

- Ai trecut pe la mama? a intrebat

- Da, am trecut, a raspuns tata.

- Ce face?

- De ce ma intrebi pe mine, tu nu te poti duce pe la ea?

Matusa mea cea nou cunoscuta a lasat capul in pamant si a inceput sa-si rasuceasca intre degete un colt al halatului alb. Cand a ridicat capul, avea obrajii umezi iar din ochi izvorau lacrimi ce se rasturnau unele dupa altele, ajungandu-i pe buze si mai jos pe barbie. Tata m-a luat pe sus si m-a asezat pe o bancuta cu farfuria pe picioare. Si-a scos batista din buzunat si mi-a pus-o la gat sa nu ma murdaresc pe rochita.

- Mananca atat cat poti, mi-a spus si s-a intors spre sora lui.

Eu am gustat mai intai neincrezatoare, un mic, dupa care am trecut la un carnacior subtire cat degetul meu aratator. Nu stiu cat a durat pana am mancat eu o bucatica de carnat si un mic. Tata dadea din maini cu sora lui, iar pe ea nu o vedeam. La un moment dat, tata s-a dat la o parte si a lasat-o pe sora lui sa vine la mine. Ea ascos din buzunar un alt ciubuc roz, de data asta mai lung si mai gros, dupa care un altul verde, apoi unul alb, si tot asa pana a facut un manunchi pe care mi l-a dat mie, infasurat in batista ei roz. Eu ma uitam la ea si o vedeam pe mama Ileana. I-mi imaginam ca toate acele bastonase colorate, dulci si parfumate mi le-a dat mama Ileana.

- Spunei mamei tale ca o sa trec pe la voi, mi-a spus punandu-mi un deget pe nas.

Eu am dat din cap in semn ca am inteles, si m-am uitat din nou la bunatatile din batista roz.

La plecare, tata m-a plimbat prin Piata, aratandu-mi scoala unde invatase el. Acum era salon pentru nunti si baluri acolo. Alaturi era scoala, cu o curticica mica in fata. Pe partea opusa era Primaria, cu scarile inalte, cu privo facut din lenm de stesa, incrustat cu motive nationale ca masa de la mama Ileana. Mai incolo erau cateva magazine unde lumea intra si iesea, ducat pachete sun brat. Am intrat si noi intr-un magazin. Tata a cerut doua scrumbii, iar eu m-am strambat. Atunci tata, a spus ca s-a razgandit si a cerut masline si halva.

Am facut cale intoarsa. Am trecut din nou prin fata casei par intesti unde statea mama Ileana. Cu inima plina de emotie, am sperat sa o vad pe prispa sau la poarta. Dar totul era ca mai inainte. Poarta statea tot intr-o parte, cainele era tot pe prispa, gainile disparusera…

Eu am mers mai departe, uitandu-ma in urma si incetinind pasul. Tata a inteles dorinta mea si m-a luat in brate soptindu-mi:

- Nu te mai gandi, asa este ea.







 
 

Poveste de iarnă







Era o iarnă foarte grea. Părinţii mei spuneau că nu au prins aşa o iarnă grea de mulţi ani. Ninsese neâncetat zile întregi, zăpada căzând din cer zile şi nopţi în şir încăt, pămîntul era un ocean alb, pătat pe ici pe colo, de coroanele copacilor înlţi si goi. Acoperişurile caselor erau ca nişte căciuli uriaşe, imaculate, toate egale, din care ieşea timid câte un firicel de fum. Totul părea cufundat într-o linişte profundă, albă.

Prin case, bărbaţii frângeau mâinile neputincioşi, uitându-se la zăpada care ingropa rând pe pând, treptele scărilor de la uşă, apoi ghizdelele fântănii după care gardul. Unii, mai curajoşi, se luptau cu ninsoare dând la o parte zapada încăpăţânată din faţa uşii dar, abia terminau şi intrau în casă, ea işi aşternea din nou mantia.

Casa noastră era îngropată in zapadă până la jumătatea ferestrelor. Ţurţurii la streaşină erau groşi “ca pe mână”, cum spunea mama. La geam se formau flori de gheaţa noaptea, iar soba nu înceta să mănânce orice lemn îi intra în gură. Mama tricota sau scărmăna lână lângă soba încinsă, iar tata făcea grăunţe langă ea. Noi copiii, stăteam pe lângă ei întrebând când putem ieşi din casă.

Cu o zi înainte de Ajun, în sfârşit, ninsoarea s-a potolit. Soarele zâmbea cu toţi dinţii săi ascuţiţi, căci de, în decembrie aşa se cade!

De dimineaţă, mama a decis să plece la oraş să vândă o găina. Nu că ar fi fost asta meseria e!. Avea nevoie de bani mai mulţi pentru perioda de după Crăciun şi, neavând atunci pe moment cum să se descurce, a decis de comun acord cu tata, să vândă o găină.

Sora mea Maria, împreună cu cei doi fraţi Nicolae si Mihai, au plecat la şcoală, la serbarea de Moş Gerilă.

Aşadar, am rămas acasă doar eu cu tăticuţul meu cel drag.

Nici nu va puteţi imagina fericire mai mare decât cea pe care o simţeam eu când rămâneam doar cu el acasă! Ştiam că pot face tot felul de mici mofturi, chiar dacă tata mă refuza, o făcea în aşa fel încât să nu mă întristez. Dacă îmi făcea pe plac, se bucura şi el alături de mine. Nu putea fi altfel nici de data asta!

În primul rând i-am cerut permisiunea să mă îmbrac cu rochiţa grena cu buline albe, pe care mi-o adusese Moş Gerilă, cu un an în urmă. Era din deftina grena, cu buline albe, guleraş alb, manşetele albe, năsturei pe spate şi cordon care se lega la spate.

Tata m-a ajutat să-mi închei năstureii că de, aveam doar patru ani. Mi-a spus că mă lasă un pic singură deoarece trebuie să de-a zăpada jos de pe casă.

- Dar eu ce să fac singură în tot timpul ăsta?

- Păi uite, îţi aduc nişte prune uscate să le mânaci.

- Uraaa! Prune uscate! Aaa, vreau câteva cu nuci!

Cele cu nuci, îmi plăceau foarte tare, dar şi celelalte erau un fel de distracţie pentru mine. Îmi plăcea să ajung la sâmbure unde găseam un gust acrişor care-mi plăcea la nebunie. Când mâncam prune uscate, chicoteam tot timpul. Era mai mult o joacă pentru mine. Scopul meu era să simt gustul acela minunat. Urmau la rînd, prunele uscate umplute cu nuci.

Zis şi făcut. Tata mi-a adus o farfurie cu prune şi le-a aşezat pe scaun în faţa sobei.

- Uite cum facem! Eu ies la zăpada, tu stai aici pe prag şi mănânci prune. Dacă ai nevoie de ceva, mă strigi, că eu te aud.

- Da, bine, am răspuns eu cu o prună în gură. Dar eu nu vreau să stau pe prag. Eu vreau să stau pe vatră că mi-e frig.

- Puişor, stai pe prag că nu este frig în casă. Am făcut foc devreme, uite cum este caldă soba!.

- Nuuuu!eu vreau pe vatrăă!..te rog,numai de data asta...

- Bine, facem cum vrei tu .

Tata a ieşit din casă să-şi facă treaba. Mă uitam la el din spate cât este de înalt. Ieşind pe uşă, trebuia să se aplece. Mă gândeam:oare cât este de înalt? Dacă ar fi fost mai înalt, nu ar mai fi fost necesar să se urce pe casă, putea să dea jos zăpada cu mâinile. I-am strigăt din spate:

- Să fii atent să nu aluneci de pe casă. Eu te controlez să stii!

De fiecare dată când trebuia să facă ceva ori să meargă undeva, aveam inima cât un purice, să nu i se întâmple ceva rău. Când ajungea acasă, eu eram înaintea lui pe drum. Îl controlam în buzunare, mă uităm la el, să văd dacă este întreg. Imi era teamă să nu-l pierd. Eram ca doi îndrăgostiţi care nu se pot despărţi...

Eu, fascinată de lupta cu prunele, nu mi-am dat seama de ceea ce mi se întampla...când am realizat, era târziu. Rochiţa mea de deftină grena ,cu buline albe, ardea pe mine. Am fugit repede în camera de alături urlând în gura mare: tăticuleeee! tăticule! m-am urcat in pat si m-am frecat de perete. De la fum, am leşinat.

Faptul că eu strigam tot timpul “tăticule”, nu era o noutate. Era ceva nelalocul lui dacă nu-l strigam.

Ca de fiecare data, nici de data asta tata nu s-a alarmat că l-am chemat. A intrat în panică în momentul în care. glasul meu a încetat să se mai facă auzit. Ceva nu era în regulă. Întotdeauna când îl chemam, dacă nu venea el la mine, mă duceam eu după el.

Când a realizat că de fapt mă comport ciudat, tata s-a aruncat de pe acoperiş direct pe grămada de zăpada şi de acolo, în doi paşi, a fost în casă.

Casa era plină de fum. Eu nu mai eram lângă sobă. M-a găsit în patul meu, căzută cu faţă în jos, leşinată.

M-a luat de acolo, m-a aşezat în camera lor, în patul lor şi m-a dezbrăcat de ceea ce mai rămăsese din rochiţa mea de la Moş Gerilă. Dedesubt era carne vie.

M-am trezit din leşin, de durere. Dar şi mai mare mi-a fost durerea când l-am văzut pe tatăl meu plângând şi cerându-şi iertare de la mine, că nu a venit mai repede. Eu, am ridicat o mânuţă să-i şterg lacrimile dar, din cauza efortului, am leşinat din nou.

Nu a trecut mult şi s-au întors sora şi fraţii mei mai mari de la serbare. Au rămas toţi fără cuvinte în faţă patului în care, eu zăceam cu burta în jos. Sora mea a plecat să cheme felcerul căci doctorul nu locuia în comună. Nu ştiu ce mi-a făcut felcerul, dar, încă îmi aduc aminte că am adormit şi nu m-am mai trezit până a doua zi.

Între timp a sosit mama.

Intrând în casă, i-a văzut pe toţi în picioare lângă pat. La început, nu a priceput ce s-a întâmplat. Când a văzut plapuma desfăcută şi din ea răsărind ciuful meu de păr, a întrebat:

- Ce-i cu ea? A umblat prin zăpadă şi iar a răcit? Ce-i cu voi? V-aţi înghiţit limbile? Ce s-a întâmplat aici?

Nu a mai aşteptat răspunsul celorlalţi. A dat plapuma la o parte şi a văzut spatele meu într-un hal fără de hal.

Mama era o femeie foarte puternică. Din toate punctele de vedere. Nu se pierdea uşor cu firea. De data asta, nu a mai fost aşa.

Ajunul Crăciunului din acel an, a fost cel mai trist pentru familia mea. Dar pentru mine care eram în centrul atenţiei, a fost cel mai frumos. Stăteam în vârful patului şi ceream: “de la tine vreau apa!”, “de la tine vreau lapte!”, “de la tine vreau păine!”şi tot aşa...

Doar fratele meu Mihai, nu prea îmi făcea pe plac. Şi asta, când eram doar noi doi. Când erau mai mulţi, ceream dinadins de la el să-mi aducă aia sau aialaltă. Muream de drag când îl vedeam inbufnat, dar supus. Era o mică victorie pentru mine.

În ziua de Crăciun a venit mătuşa mea, sora mamei, cu soţul şi cu fiul lor, verişorul meu. Eu eram slăbită, dar totuşi fericită.

Mătuşa mea, după ce m-a drăgălit cum a ştiut ea mai bine, mi-a spus că o să-mi cumpere ea o altă rochiţă la fel.

- Nuuuuu, nu mai vreau rochiţă grena cu buline! Focul o vrea şi o să mi-o ia din nou!

Au râs cu toţii dar eu chiar credeam ceea ce spuneam.

De altfel, niciodată nu am mai avut o rochiţă grena cu buline albe, guleraş şi manşete albe, închisă în năsturei pe spate şi cu cordon.










Bucurie de primăvară



- Mamă, mamă, au răsărit urzicile! Uite, am găsit unaa!ahhh!

- Stai, încet nebuno! că uite ce ai făcut, nu te mai astâmpără sfânta niciodată?

Cu nasul julit, cu genunchii murdari, continuam să topoi în jurul mamei repetând ca un papagal: au răsărit urzicile, au răsărit urzicile, până când, în iureşul provocat, am răsturnat găleata cu apă, găleata a antrenat mătura, mătura găleata cu gunoi şi totul a ajuns pe picioarele mamei.

Aha, ţine-te Pârleo! mama s-a luat după mine spunându-mi cu răsuflarea tăiată:

- Măcar de ai mânca urzici. Nu înţeleg de ce faci atâta hărmălaie. Parcă ţi-aş da vreo două!

- Eu le-aş mânca dar mă pişcă! Pe Maria nu o pişcă şi vine sâmbătă acasă. Hai să culegem pentru ea!

- Fetiţo, tu ştii câte urzici trebuiesc la o oală de mâncare pentru toţi?

Discuţia s-a terminat cum mă aşteptam. Pe mama au apucat-o nervii iar eu, sărind într-un picior am plecat în grădină să văd dacă şi acolo au ieşit urzicile.

Am deschis poarta, am salutat capra, am mângâiat-o pe barba gri, am tras de cercei iezii şi, fiind foarte atentă la răţoiul leşesc, am deschis a doua poartă.

Aaa, acum eram în elementul meu. M-am oprit pe loc, m-am uitat la cer. Da, încă se vede cerul. Când v-a începe să înfrunzească via, bolta v-a face umbră, iar eu nu o să mai văd cerul de pe alee. Da, dar bolta ţine umbră. M-am aşezat pe vine să văd dacă stânjeneii au început să iasă şi mi-am imaginat cum o să fie peste o lună aleea. Totul verde, trifoiul ca un covor, pe margini stânjeneii bleu, înfloriţi, iar deasupra, bolta verde.

Am parcurs în graba mare distanţa până la iaz oprindu-mă la timp pentru a nu speria o broască ce orăcăia. Tiptil, m-am apropiat de marginea iazului, m-am lăsat pe burtă şi am fixat oglinda apei. Nu era încă nimic de văzut. Broasca tăcuse. Peştii încă nu se vedeau. Plantele din iaz erau de o culoare nedefinită. Ce tristeţe!

M-am întors pe spate şi am fixat cerul. Ooo! ce nori frumoşi! Uite, unul parcă ar fi caierul de lâna al bunicii! Ba nu, mi se pare că este un bătrân cu barbă! Uite, dincolo, un car încărcat… O! nu, este o bătrână cu desagul în spate! M-am tot jucat cu norii şi norişorii până când am adormit.

Nu ştiu cât timp a trecut, însă am simţi un dulce grai care mă chema. Era tăticul meu. Tăticul meu cel iubit. Am sărit în sus şi, în mai puţin de o secundă, eram călăre pe el.

- Tăticul meu, unde ai fost?

- Am avut treabă.

- Păi mie mi-a fost dor de tine, uite aici mă doare când tu nu eşti!

I-am arătat cu mânuţa locul, adică inima.

Tata s-a aşezat pe vine, m-a strâns la piept şi mi-a spus oftând în trepte:

- Şi mie îmi este dor, tot timpul, de tine, dar acum, hai să mergem acasă, că maică-ta este foc şi pară!

Mână în mână, am parcurs aleea până acasă, timp în care i-am povestit despre urzici şi alte câte îmi treceau prin cap.

Ajunşi acasă, mama nu ne-a privit cu ochi buni.

Te-am trimis după ea şi ai stat o veşnicie.

- Ce ai femeie, nu te mai saturi să te cerţi? Hai să mâncăm, că-mi este foame.

- Mie nu-mi este foame, am răspuns eu.

Mai bine tăceam, că împărat ajungeam! Atât i-a trebuit mamei!

- Eşti o sfrijită. O să fii o urâtă pe care nu o să o vrea nici un băiat. Adu-ţi aminte: grasă şi frumoasă!

- Ca Maria? Atunci mănânc.

Aveam mereu răspunsuri care pe mama o enervau iar pe tata îl distrau. Nu înţelegeam această diferenţă de percepţie şi o luam ca pe o lipsă de iubire. Masa de prânz nu era chiar o problemă, dar, cea de seară, era o tragedie.

Umblând toată ziua pe deal, prin grădină, pe la moş Toader, după iezi, seara eram obosită frântă. Nici nu se punea problema odihnei de după amiază. Nu exista. Eu aş fi vrut. Mai ales vara când în casă era răcoare şi mirosea a museţel şi mentă uscată. Mmmm, ce-mi mai plăcea să deschid uşa, să simt răcoarea şi mirosul din casă!

Cum spuneam, seara era o problemă foarte mare cu mâncarea.

În primul rând, îmi era foarte somn dar, în primul rând de dinaintea primului rând, erau picioarele tatei lângă mine! Cea mai moale, mai dulce, mai tentantă pernă din viaţă mea, au fost piciarele tatei. Abia ne aşezam la masă, între un căscat şi altul, mă lăsam pe picioarele tatei. . El, cu mare grijă , mă aşeza din nou în poziţia normală, mă lua de după umeri şi-mi şoptea la ureche:

-Hai, mănâncă ceva, altfel nu o să poţi dormi.

Eu mă lăsam pe partea cealaltă, pe picioarele mamei.

- Ridică-te şi mănâncă. Toată ziua îţi umblă picioarele. Dacă ar trebui să munceşti nu cred că ai avea aşa spor cum ai la alergat aiurea.

- Las-o în pace, îi spunea tata. Este obosită. Hai fata tatei, mănâncă un pic şi pe urmă te duc eu la culcare.

- Da? Şi ce să mănânc? Nu-mi place nimic!

Discuţia nu putea să mai continue, pentru că eu deja eram din nou pe picioarele tatei, dormind buştean. Iubitul meu tată, mă lua în braţe şi mă ducea în pat. Mă aşeza ca pe un trofeu preţios, mă pupa pe frunte, mă învelea, după care închidea uşor uşa.

În ziua următoare, evenimentul de la cină nu trecea neobservat. Mama mă lua în primire de cum mă vedea. Toate zilele erau mai mult sau mai puţin la fel.

Dar primăvara, cu primele semne de viaţă, cu zăpada care aluneca de pe casă, cu primii toporaşi albi, bleu-violet, viorelele care creşteau doar într-un loc anume, sunt amintiri dulci de neegalat.


















LA GÂRLĂ


Vara... Ce frumoasă era vara!

La umbra sălciei plângătoare, pe o pătură să mănânc o pară zemoasă... Sau, mai bine, să mă duc la gârlă. Dar nu ca să spăl preşurile, că eram prea mică ...

Într-o dimineaţă, pe la ora cântatului cocoşilor, mama m-a trezit să-mi spună că pleacă la secerat şi o ia pe sora mea cât şi pe fraţii mei.

- Fii atentă ce faci! Noi plecăm. Am muls capra, ţi-am fiert laptele. Tu, mănâncă!

Ai o bucată de pâine, vezi ce faci! Noi ne întoarcem după amiază.

- Mmmmama…mi-e somn...

- Ascultă aici! Am lăsat nişte mărar în găleata cu apa. Când te scoli, scoate mărarul din găleată şi pune-l pe masă. Să nu uiţi! Leagă capra pe deal, iar la pranz dă-i să bea apă.

- Bine...

- Să nu aduci copii acasă!

- Bineee..

Cred că am adormit la loc. Când m-am trezit, iezii zbierau de foame sau de sete, ori şi de una şi de alta. Capra era agitată.

Le-am dus pe deal, am legat capra, m-am jucat un pic cu iezii după care, m-am dus prin grădină, la gârlă. Apa era fermecătoare. Limpede, numai bună de ţinut picioarele în ea. Mai încolo, un nene spăla un cal. M-am gândit că este bine că se afla mai la vale de mine, altfel ajungea la mine mirosul de cal. Brrr, nu-mi plăceau nici un fel de mirosuri.

Stând eu acolo, pe malul gârlei, mă simţeam singură. Ce mi-am spus? Ce ar fi să mă duc la Maria, prietena mea, să văd dacă nu vrea să vină cu mine, la gârlă.

Zis şi făcut! Am intrat în curte, am salutat-o pe bunica ei, o bătrânică frumoasă şi blândă, după care, am căutat-o pe Maria. Era băgată în maşina de cusut a maică-si... căci de, nu avea voie la maşina de cusut.

Am invitat-o la gârlă cu mine iar ea, nici nu a mai stat pe gânduri. Mergând spre apă, ce ne-am gândit noi? Ce ar fi să prindem peşti, să-i ducem la mine în iaz, iar acolo vor creşte mari până la anul. Vara viitoare, îi luăm din iaz şi îi ducem înapoi, în gârlă. În felul ăsta şi în gârlă vor să fie peşti mari.

Ne-am dus la mine acasă, am luat un batic de matase de al mamei, două ulcioare de pământ şi... la treabă.!

Nu ştiu câte mrene şi câţi boişteni am prins, însă ştiu că, la un moment dat, o voce a tunat:

- Marie, aici erai? Vino acasă că tăticu este furios pe mine, pentru că nu ştiu unde eşti.

Era Anişoara sora mai mare a Mariei. O fată pe care, unde o puneai acolo o găseai!

Exact opusul Mariei.

- Lasă că vin eu! a răspuns Maria.

- Trebuie să vii acum, cu mine, că altfel mă bate! a răspuns Anişoara.

- Bine, hai că vin...

Eu, rămasă singură, mi-am adusă minte de capră, de iezi, de mărar şi de mâncare.

Era aproape seară şi eu încă nu mâncasem. Am luat-o la goană spre casă.

Ajunsă în curte, m-a trăsnit un miros greoi. Venea de la găleata cu mărar.

Încă mai simt în nări acel miros. Doamne fereşte să-mi dai să miros mărar!

Din vârful dealului se auzea capra behăind iar iezii îi făceau ecou.

M-am uitat la bucata de pâine şi am văzut o furnică pe ea. Am observat-o şi, când a coborât de pe bucata de pâine, am decis ce să fac. Am pus pâinea undeva sus, să nu mai ajungă furnica la ea şi m-am dus la capră. Sărăcuţă. Când m-a văzut era disperată.

Am adus-o acasă şi i-am dat să bea apă. Aproape că m-a dat jos din picioare când a văzut găleata cu apă.

Şi totuşi trebuia să mănânc. Am luat bucata de pâine, un cuţit, şi am început să tăi, să scobesc, să ciopârţesc.

Vorbeam de una singură:

- Pe aici am văzut furnica plimbându-se… aici este o gaură. Cred ca a intrat şi prin găurile astea...si tot aşa, am ciopârţit la pâinea aia, până a rămas o bucătică mică, mică, tocmai bună pentru mine. Restul l-am pus în găleata pentru porc.

Pe seară s-au întors ai mei.

Mama, de la poartă a simţit mirosul de mărar clocit la soare.

- Nici măcar asta nu poţi să faci? Ce mare lucru era să pui pe masă la uscat mărarul? Cum o să fac în iarna asta? Mărarul a făcut sămânţa deja.

- Lasă Ionana, că mai avem de anul trecut, i-a răspuns tata.

- Tu, ai să o înveţi să fie o puturoasă. Mereu îi iei partea.

- Mămica, dar eu nu am vrut. Că mirosea tare şi nu mă puteam apropia, îmi venea să leşin.

De bine de rău am scos-o la capăt cu mărarul.

După ce s-au schimbat de hainele de la câmp, mama a căutat ceaunul să facă mămăliga de seară. A văzut în găleata pentru porc pâine multă, umflată de apă.

- Ce-i cu pâinea aia acolo? Nu ai mâncat?

- Ba da!

- Ce ai mâncat, că acolo este toată pâinea!

- Nu. Eu am mâncat ceea ce a rămas de la furnică.

- Ce tot vorbeşti acolo copile?

M-am ascuns în spatele picioarelor tatei şi i-am spus mamei povestea:

- Am vrut să mănânc şi am văzut o furnică plimbându-se pe pâine. Am luat cuţitul şi am curăţat pe unde a trecut ea. Ceea ce a rămas, am mâncat, restul l-am pus la porc.

- Copile, furnica este o vietate curată. N-ai s-o vezi niciodată prin locuri unde este murdărie.

-Da? Dar cine-mi spune mie că se spălase pe mâini şi pe picioare înainte să se urce pe pâinea mea?.....

După două zile, era duminică. M-am dus la biserică. În curtea bisericii,era Maria, prietena mea, cu sora ei şi cu bunică-sa. Anişoara îmi arătă cu degetul spre picioarele Mariei. Eu nu am priceput ce voia să-mi spună. Văzând ca râde, m-am gândit că este din cauza ciorapilor cu dungi.

- Ce râzi? Spune-mi!

- Păi să-ţi spună Maria, răspunse Anişoara.

- Ce să-mi spună? Hai, zi-mi repede că pierd împărtăşania.

Maria se uită la mine, la Anişoara, după care la picioarele ei încălţate cu ciorapi cu dungi.

- Tu nu vezi că pe căldura asta eu sunt cu ciorapi cu dungi? Ştii ce vânătăi am pe picioare?

- Da? De unde?

- Din cauza ta, m-a bătut tăticu. Că am stat cu ţine la gârlă. Nu mai vreau să fiu prietena ta.

Mi-a căzut turla biserici în cap, m-am gândit eu. Nu se poate, eu nu am alte prietene! O să mă duc la nenea Vasile, tatăl Mariei şi o să-i cer iertare eu.

- Nu a luat bătaie din cauza ta. I-a răspuns obraznic lui tăticu, de aia a bătut-o. După aia s-a şi închis în casă cu zăvorul, a completat Anişoara.

- Hai fetelor, că nu sunteţi soi bun, a spus bunica surorilor. Plecaţi de acasă fără să spuneţi. Nu-i frumos.

Eu, îngândurată, m-am întors cu spatele şi am plecat spre biserică. M-am răzgândit apoi şi m-am întors spre ieşirea din curtea bisericii. Mi-am spus: nu mă pot împărtăşi dacă Maria este supărată pe mine. Aşa am decis să mă duc la nenea Vasile. Dar unde? Acasă, nici vorba! că-mi este ruşine de tanti Lenuţa. Mai bine mâine, la magazin.

A doua zi, cu un pretext oarecare, mi-am făcut drum la magazinul mixt din sat. M-am oprit în faţa tejghelei de alimentara şi, cu capul în jos, aşteptam să-mi vină rândul.

Nenea Vasile, de câte ori mă duceam să iau ceva, îmi dădea un pic mai mult. Spre exemplu, cu un leu trebuia să-mi dea zece biscuiţi. El îmi dădea, uneori, unsprezece, alteori, peste cei zece adauga câţiva biscuiţi rupţi. La bomboane, la fel- mai punea două trei în plus.

- Gândac, ce să-ţi dau? M-a întrebat el şi mi-a surâs.

- Nimic.

- Cum nimic, ai stat la rând pentru nimic? Nu avem nimic.

-....

- Hai, spune de ce ai venit.

Eu deja plângeam. El, nenea Vasile, a ieşit de după tejghea ştergându-se pe mâini de sorţul lui cachi. M-a luat de după umerii mei mici şi firavi şi m-a aşezat pe marginea pervazului.

- Ce te-a supărat? Te-au supărat fetele mele?

- ....

- Dacă nu-mi spui, uite, lumea se întreabă dacă nu cumva te-am făcut eu să plângi şi nu vreau să mă cert cu Ion, cu taică-tu.

- Mariaa!..

- Ce a mai făcut?

- Spune că ai bătut-o că a fost cu mine la gârlă...

- Ahaaaaa!.deci cu tine a fost la gârlă!

- Da, dar nu am făcut nimic rău. Noi voiam să prindem peşti...şi i-am spus planul nostrum!

- Ştii ceva? Dacă Maria s-a supărat pe tine, este treaba ei. Tu nu ai nici o vină.

- Adevărat? Şi l-am privit neâncrezătoare.

- Jur! mi-a răspuns el.

- Iuhuuu!¦atunci pot să mă împărtăşesc!

Câteva bătrânele care aşteptau nerăbdătoare să fie servite şi-au făcut semnul crucii:

- Doamne, ce ţî-i şi cu copiii din ziua de azi!




















Prima zi de şcoală






Am descoperit ce este cititul. Cea mai mare desco perire, pentru mine a fost cititul.

De când eram de o şchioapă, mă căţăram pe genunchii taticului meu drag, să văd ce este pe hârtia aia mare, pe care toţi o numeau “ziar”. De multe ori cădeam, înainte să ajung să mă instalez bine pe genunchii lui, iar ziarul, se făcea mototol sub mine, sau, o bucată, îmi rămânea în mânuţa mică. Mă necăjeam singură să repar ceea ce am stricat, numai că, ziarul se încăpătâna să rămână mototolit. Eu mă alegeam cu mâinile murdare de la ziar si cu buza umflată de plâns.

Tata mă culegea de pe jos şi-mi ştergea mâinile de negreala care rămânea de la ziar. Dar, bătălia cu ziarul reîncepea, ori de câte ori îl vedeam în mână la tata.

Î-mi amintesc de un episod de la care mi-a rămas şi un semn. Era duminică după amiază şi tata, afară sub părul din fata bucătăriei, citea ziarul, stând picior peste picior. Eu mi-am făcut numărul meu cu ziarul, numai că, alunecând de pe genunchii tatei, am căzut pe o pară coaptă care masca vârful unui bolovan ascuţit. Şi uite aşa, de la ziar… la pară, după care… la cabinetul medical pentru pansat. Era ceva care mă făcea curioasă … ce anume îl fura pe tata de nu mai era atent la nimic atunci cand citea? A trebuit să aştept şcoala, ca să descopăr misterul.



În prima zi de şcoală nu m-a însoţit nimeni. Pe vremea aia, nu era la modă, cel puţin la ţară, să vină părinţii cu copiii la şcoală. Am ieşit cu fratele meu, mai mare ca mine cu şase ani, Mihai. Ceilalţi doi, sora mea Maria şi celălalt frate Nicolae, deja plecaseră la şcoli mai departe. Dar, pe drum, fratele meu, după ce m-a trecut puntea peste pârâu, m-a abandonat, căci nu mă suporta. Eram ca sare-n ochi pentru el, dar asta este o altă poveste.

Ceea ce-mi amintesc cu exactitate din acea dimineaţă, este lupta mamei cu părul meu, care nu stătea sub panglica alba, lucioasă. Această problemă nu a avut niciodată o soluţie. Uniforma mea nouă, proaspăt spălată şi călcată, cu guleraşul alb apretat, mirosea a pelin. Ghiozdanul meu din carton, era aproape gol. Înăuntru, aveam un penar din lemn lăcuit, făcut de tata, şi un creion, o radieră, un toc cu peniţă, călimara cu cerneală şi sugativa. Eram încălţată cu tenişi albaştri şi ciorapi trei sferturi albi.

Desigur, eram emoţionată dar şi speriată un pic de aventura despre care nu ştiam mai nimic. Tot auzeam în casă vorbindu-se despre note, despre serbare, despre pom de iarnă, dar despre şcoală nimeni nu-mi spunea nimic. Când îi întrebam pe fraţii mei, mă trimiteau la plimbare pentru că sunt o mucoasă. La grădiniţă nu m-au dat decât o zi, aşa că, se înţelege neştiinţa mea, legată de şcoală şi ceea ce poate fi ea.

În schimb, mi s-a spus să fiu atentă în timpul lecţiilor şi să deschid bine urechile, căci nu are nimeni timp să stea după mine.

Şcoala era la şosea, într-o clădire albă şi mare, cu acoperişul din ţiglă roşie, cu ferestre luminoase şi podele din lemn vopsite ocru. În faţa clădirii, erau trei copaci strâmbi care-şi lăsau ramurile noduroase într-o parte. Clădirea avea mai multe destinaţii. Erau la un loc, Cabinetul Medical cu Farmacia, Biblioteca Comunală şi Oficiul Poştal; avea un coridor lung care, o împărţea în două, în lungul ei. Camerele din spatele clădirii erau pentru Cabinetul Medical cu Farmacia şi Oficiul Poştal. O singură cameră era pentru şcoală, adică pentru clasele mari. În partea dinspre drum, era Biblioteca şi camerele pentru clasele mici. Tot în spatele şcolii era curtea cu terenul de sport, cu catargul în mijloc. Curtea era împrejmuită de un gard din şipci de lemn nevopsite care se scorojiseră de la soare, ploaie, ger şi vânt. Era nepavată aşa că, praful sau noroiul erau la ele acasă.



Când am ajuns în faţa şcolii, am văzut lume multă, câtă nu mai văzusem decât la nunţi sau la înmormântări. Toţi erau îmbrăcaţi de sărbătoare şi vorbeau tare de parcă erau surzi. Unii bărbaţi, roşii la faţă, cu burţile înainte, să li se vadă bine chimirul, pufneau din ceva alb, urât mirositor care scotea şi fum pe deasupra. Erau toţi puşi la “şapte ace şi un pol”, ceea ce le dădea un aer de sărbătoare. Femeile aveau, toate, baticuri bune, pe cap, ca la biserică, dar unele uitaseră să lase şorţurile acasă. Stăteau in grupuri, unii cu mâinile în buzunare, alţii cu mâinile la spate, dar toţi cu zâmbete largi desenate pe feţele mulţumite.



Eu, micuţă cum eram, m-am strecurat printre ei şi m-am oprit în faţa clădirii mari şi albe. Undeva sus, era o tablă mare, albastră pe care era scris ceva: ŞCOALA GENERALĂ CLASELE I - VII, iar mai jos, comuna, raionul, regiunea şi ţara.

M-am zgâit ca “viţelul la poarta noua”, până când am luat aminte, că peste gardul din stânga mea, se vedea o uliţă strântă pe care se strecura, în şir indian lumea din drum. Când am dat să plec şi eu în direcţia aia, o bătrânică s-a luat de mine că am dat peste ea. De ruşine am lăsat capul în jos. Ce am văzut uitându-mă în jos, a fost ceva cumplit. Tenişii mei albaştri noi,curaţi, erau albi de praf. Disperată, am încercat să-i curăţ cu mâna. Mi-a căzut ghiozdanul iar, din el, toată averea mea, penarul, călimara, tocul, tot. Aceeaşi bătrânică, văzându-mă în încurcătură, m-a ajutat să-mi culeg zestrea, să mă curăţ pe mâini de şorţul ei, iar după ce i-am răspuns la întrebarea obişnuită “a cui eşti maică?” mi-a arătat unde trebuie să mă duc.



În curtea mare, din spatele şcolii, era lume ca la iarmaroc. Mai întâi m-am uitat de jur împrejur, să văd dacă recunosc vreo faţă cunoscută, măcar prietenele mele, Maria şi Anişoara. Nu le-am văzut. M-a găsit în schimb fratele meu care, înghiontindu-mă şi îmbrâncindu-mă, m-a dus în careul pe care-l formau clasele, de la cele mai mici, la cele mai mari. Toţi copii erau frumos îmbrăcaţi, dar, cei mai mari aveau un alt fel de uniformă şi o bucată de material roşu la gât, despre care nu ştiam ce este. Ei erau pionierii, cu cravata la gât.



Undeva, a sunat un copoţel îndelung. Eu m-am gândit că şi-a pierdut careva capra sau oaia.

Imediat s-a făcut linişte în curte. Din clădirea şcolii au ieşit câţiva domni cu costum şi cravată iar în urma lor câteva doamne îmbrăcate elegant, purtând pantofi cu toc înalt.

Un elev mare, cu un pachet sub braţ, s-a aşezat lângă parul înalt din mijlocul curţii. Un domn ciudat, cu o pereche de ochelari aşezaţi aiurea pe nasul enorm, cu ochii strâmbi şi părul ca o căpiţă de fân, a dat din mâini în faţa noastră şi, ca prin farmec, toată lumea a început că cânte, în gura mare, un cântec pe care nu-l mai auzisem, niciodată. Cu maxima atenţie , am urmărit ceea ce făcea elevul mare. A scos o pânză colorată din pachetul pe care-l avea sub braţ. A desfăcut-o, a legat-o de sârma agăţată de parul uriaş, care ajungea până la cer, şi, începând să tragă de sârmă, am văzut că o pânză în trei culori cu un desen complicat în mijloc urca, urca şi iar urca. Era steagul. Cu cât urca mai sus steagul, mie mi se părea că cei ce cântă, strigă şi mai tare. Când steagul a ajuns în vârful parului, adică al catargului, cântecul s-a terminat, iar noi am bătut din palme, cu sete.

Fiecare domn şi doamnă a spus câte ceva - unii au vorbit mai mult, alţii mai puţin. După fiecare vorbitor, noi toţi băteam din palme. Eu nu am înţeles de ce trebuie să fac asta, câtă vreme mă dor palmele când le bat. Cred că atunci am învăţat că se poate bate din palme, în mai multe feluri.



După festivitatea de deschidere a anului şcolar 1964 -1965, unde au vorbit unii, alţii, despre şcoala cea noua, care este în construcţie, despre drumul care v-a fi asfaltat cât de curând, despre unii fosti elevi ai şcolii care au ajuns oameni importanţi, după ce am cântat imnul din nou, am intrat în clasă, ţinându-ne după o doamnă, înaltă şi severă, care era învăţătoarea nostră. Încăperea mi s-a părut imensă cu ferestrele ei mari cu perdeluţe doar în partea de jos. În fundul clasei era o hartă a ţării. Tabla mare şi neagră era atârnată pe peretele de la intrare. Băncile lustruite miroseau a motorină. Frumos aliniate, la marginea fiecărei bănci, stăteau cărţile iar deasupra lor, câte o floare.

În clasă ne aştepta un bărbat, despre care am aflat că era profesor de matematică şi soţul învăţătoarei. Acesta ne-a aşezat în bănci după înălţime, după care, a ieşit.

Tovarăşa învăţătoare, stătea în faţa mesei înfundate, despre care am ştiut mai târziu că este catedra. Avea o carte mare şi subţire sub braţ. Acela era un catalog, unde învăţătorul scria notele . Cel mai grozav cuvânt pentru un şcolar, cred că este Catalog. Când noi ne-am liniştit în băncile noastre, tovarăşa învăţătoare ne-a spus să ne ridicăm în picioare şi să ieşim pe interval. Imediat a început să strige catalogul şi, rând pe rând, ne schimba din bănci. La un moment dat am rămas în picioare, doar eu şi un băiat.

- T. Gabriela!... aud strigând.

- ………………………....

- T. Gabriela. Eşti surdă?

Băiatul de lângă mine mi-a dat un ghiont. Eu m-am uitat la el cruciş. El mi-a spus încet.

- Eşti tu T.Gabriela.

Un vârtej mi-a cuprins capul. Un mare gol în stomac m-a făcut să mă îndoi şi să mă las pe vine. Din străfundul măruntaielor, s-a ridicat un fel de jelanie fără cuvinte, un strigăt de durere. Învăţătoarea a înţeles că era ceva legat de numele meu şi a coborât de la catedră. M-a luat de mână, m-a ajutat să mă ridic, mi-a şters lacrimile cu batista ei parfumată, după care m-a condus într-o bancă din rândul de la perete, lângă un băiat care se numea P.Constantin, adică pe scurt Telu. Eu, cutremurată de descoperirea făcută şi anume că numele meu nu este Nela ci Gabriela, am continuat să-mi înghit lacrimile. Tovarăşa învăţătoare, a venit de mai multe ori printre rânduri şi, de fiecare dată, îmi mângâia părul ţepos, cu mâna ei caldă.

Am petrecut cele două ore la şcoală, ca pe ghimpi. La intorcerea acasă, parcă eram un sodat, care se întorcea de pe front. Pe de o parte, voiam o explicaţie legată de descoperirea mea şi anume că numele meu, nu este numele meu. Pe de altă parte, eram înfricoşată de reacţia mamei. Nu ştiu de ce eram cu gândul la ceea ce o să spună mama.



Când m-am apropiat de casa noastră, înainte să întru curte, m-am aşezat pe un bolovan mare, la marginea drumului. Mi-am lăsat capul pe genunchii strânşi cu braţele şi m-am întrebat în sinea mea, cum ar trebui să mă comport. Eram antrenată destul de bine în disputele cu ceilalţi, însă, de data asta, era ceva ce-mi atinsese o coardă ascunsă a sufletului meu: identitatea mea! Încă nu ştiam ce este, dar o simţeam. Nu ştiam cine sunt eu, de fapt...

După ce am cugetat un pic, mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în curte. Mama, când m-a văzut aşa de răvăşită, mi-a iesit înainte şi m-a luat la rost.

- Ce ai făcut? Te-ai certat cu copiii?

Eu am mers mai departe, ca şi cum nu aş fi auzit-o. În urechi îmi suna T Gabriela.

- Cine este T Gabriela? am întrebat eu, întorcăndu-mă brusc spre mama.

- A, asta era! Stai să-ţi explic.

Mama m-a luat de mână, şi m-a aşezat pe un scaun. S-a aşezat şi ea în faţa mea, mi-a luat mâinile într-ale ei şi, fără să mă privească în ochi îmi spune:

- Ştii, numele ţi l-a ales Nanu. Dar este prea lung şi prea orăşenesc pentru noi. Aşa că l-am scurtat eu. Dacă nu-ţi place, eu, de azi încolo, o să te strig pe numele tău adevărat. Promit!

Ca prin farmec, mi-am simţit inima uşoară, ca un fulg. M-am aruncat de gâtul mamei şi i-am mulţumit pentru numele minunat pe care-l am, chiar dacă mi l-a ales Nanu.



Când ceilalţi s-au întors acasă, eu, cu mintea mea de şapte ani, am început să sar într-un picior şi să strig:

- Numele meu este T Gabriela. Numele meu…mi-au murit pe buze cuvintele următoare căci, fratele meu Mihai, mi-a dat un brânci, de am ajuns în mijlocul bătăturii, cu nasul în cratiţa puilor.

Nu am înţeles niciodată de ce ceilalţi din familie au acceptat să mă strige pe numele meu adevărat, dar fratele meu nu. Din partea lui, am avut cele mai grozave porecle. El niciodată, nici măcar acum, nu mă striga cu numele Gabriela.

Anul şcolar a trecut în fuga mare, lăsând în urmă fetiţa fără griji. Acum eram o şcolăriţă grijulie cu lecţiile mele, ascultătoare acasă şi la şcoală. Caietele mele, erau frumos învelite cu hârtie albastră şi cu eticheta aşezată în partea de sus, unde era scris numele meu. Am învăţat să liniez caietul şi m-am grăbit să liniez toate caietele. Aveam grijă să nu pătez cu cerneală caietul, dar degetele le avem veşnic pictate. Nu am avut nici un fel de probleme nici cu scrisul, nici cu învăţatul: eram numai ochi şi urechi la şcoala! Când învăţătoarea a auzit că nu am fost la grădiniţă, a clătinat din cap şi mi-a spus să-l trimit pe tata la şcoală. Ce şi-au spus, nu ştiu.

Eram nerăbdătoare să învăţ să citesc: pe de o parte din cauza ziarului tatei, dar pe de altă parte, când am descoperit biblioteca, cu mirosul ei de praf şi hârtie, unde rămâneam în prag şi mă uitam cu jind la rafturile burduşite cu cărţi. Mă întrebam dacă o să fiu în stare să citesc vreodată, şi dacă da, ce anume scrie în toate cărţile alea. Doream din tot sufletul să pot citi toate cărţile care există în lumea asta.

La sfârşitul primului meu an de şcoală, am luat premiul trei. M-am dus la serbarea de sfârşit de an şcolar şi, când mi-am auzit numele strigat de directorul şcolii, pieptul mi s-a umplut de bucurie încât, m-am uitat victorioasă în jur, să văd ce efect face numele meu, asupra celorlalţi. Am urcat treptele scenei ca o învingătoare, am luat diploma, cărţile şi trandafirii, după care, am strâns mâna directorului, pentru prima dată în viaţa mea. L-am privit în ochi iar el mi-a zâmbit. Am aplecat capul in jos în semn de respect, dar el, luându-mi bărbia în mână mi-a spus:

- Bravo T Gabriela! Nu se vede că nu ai fost la grădiniţă. Copii, luaţi exemplu de la ea!

În sală a explodat un ropot de aplauze. Când am coborât de pe scenă, eram ca beată. Lângă ultima treaptă, erau părinţii mei; mama îmbujorată de emoţii, iar tata zâmbind orgoglios de fata lui. Am trecut printre părinţii din sală, fără să mai aşteptăm sfârşitul ceremoniei. Ca să ajungem acasă, am făcut un drum ocolit plin, de colb şi pietre. Trebuia să vadă lumea, care stătea duminica după amiza pe la porţi, că fata părinţilor mei, se întoarce acasă cu premiu!









Gaşca












Singurătatea a fost dintotdeauna o stare de fapt pentru mine. Nu am avut posibilitatea să am prea mulţi prieteni în prima parte a copilărie. Locuinţa noastră erau un pic izolată de restul satului. Vecinii erau puţini şi în vârstă. Copii prin preajmă nu erau. La ai mei veneau în anumite ocazii prietenii lor, dar, fără copii . Se vede că aşa era regula. Părinţii mei, când mergeau la prietenii lor, ne lăsau acasă. Mai târziu, când fraţii şi sora mea au plecat să înveţe mai departe, dacă ai mei se duceau la o nuntă, botez sau zi de naştere, venea Moş Gheorghe să stea cu mine.

Eu am fost cea mai mică din cei patru copii, diferenţa de ani între mine şi ceilalţi trei fiind destul de mare pentru a fi marginalizată.

Singuratică, sensibilă la vorbe dar şi gingaşă cu sănătatea, nu era greu să vărs tone de lacrimi în văzul tutor sau de una singură, vorbind cu peştii din iaz sau cu motanul meu Misu. Când reuşeam să fiu băgată în seamă, de alte persoane, era sărbătoare pentru mine. Mă transformam în aşa fel încât, şi eu mă miram de mine.



Unul din locurile mele preferate, vara, era în fruntea dealului. Un petec de pământ pe care-l parcurgeam în două minute, în lung şi în larg. Ciulinii şi lumânărica erau reginele locului, având ca alai tot felul de ierburi frumos mirositoare şi supuse picioarelor mele, ca un covor multicolor ţesut cu măiestrie. Vântul adia cu blândeţe şi mă învăluia cu braţele lui moi când peste sat domnea pacea deplină datorită căldurii insuportabile din timpul verii. De jur împrejur, erau salcâmi. Când dădeau în floare, mă îmbătam cu parfumul lor delicat, privind ca în vis dansul frenetic al frunzelor, dar şi veselia albinelor care trudeau de zor cu capetele în jos, culegând nectar din cupa florilor albe ca neaua.

Eu imi luam picioarele la spinare şi, urcând în zig zag ca iepurii, evitând urzicile şi tufele joase de salcâmi, ajungeam în peticul meu de rai din fruntea dealului meu, cu inima bătând repede, dar şi cu ochii strălucind de bucurie.

Urcuşul era anevoios chiar şi pentru mine aşa că, o data ajunsă sus, mă sezam pe covorul frumos mirositor şi-mi desfătam privirea cu panorama satului întins în valea dintre feliile de dealuri, udat de apa pârâului împrăştiat în albia sa, străjuit de multitudinea de arini, sălcii, plopi şi câte altele. De multe ori mă uitam la crucea de pe dealul opus, cruce care părea mică de o şchioapă, asta pentru că, era foarte departe. Închideam ochii să simt şi mai bine liniştea întreruptă din când în când de câte o pasăre, cu trilul ei. Doar şopârlele şi futurii multicolori se aventurau pe căldură să-mi ţină companie.

Uneori mă duceam pe seară, sus la peticul meu de rai. Adulmecam aerul ca o cunoscătoare a mirosurilor şi ştiam dacă a trecut cineva cu caii pe dealul celălalt sau dacă cineva a dat foc la frunze, ori în sat s-a făcut pâine.

Una din îndeletnicirile preferite era să stau cu palmele întinse, aşteptând ca un fluture să poposească pe mâna mea! Uneori s-a întâmplat. Era atât de delicată atingerea acelei creature minunate, că încercam să nu respir, ca să nu o sperii. Fluturii nu erau singurii care se aşezau pe mâna mea. Imi amintesc de gărgăriţele cu aripile lo roşii cu puncte negre, strânse intr-o cocoasă, pentru a proteja corpul mic şi fraged. Aşteptam să se caţăre pe degetul meu după care începeam să cânt în şoaptă:

“Gărgăriţă, riţă, încotro oi zbura, acolo m-oi mărita”,iar gărgăriţa rămânea pe degetul meu, continuând să-mi gâdile vârfurile degetelor cu picioruşele minuscule, până se plictisea şi îşi lua zborul. Eu, închideam din nou ochii şi, ca într-o visare, mă vedeam pe aripa gărgăriţei care mă poartă în văzduh de unde văd totul, din ce în ce mai mic, după care, un fluture mare cu aripi de argint mă prelua să mă poarte, din nou, jos pe pământ. Erau clipe de visare cu adevărat fantastice. Locul era magic. Mă purta cu mintea unde nu mai fusesem niciodată.



Singurele mele prietene adevărate,de când mă ştiu, au fost şi sunt,încă Maria şi Ani, fetele unei familii de prieteni ai părinţilor mei.

Desigur, în timpul verii treceau copii pe drum. Eu, în loc să mă arunc în mijlocul lor, mă izolam. Mă duceam în mijlocul porumbului mai înalt decât mine şi vorbeam cu păpuşile. Dacă era câte una cu matasea roşie ca părul meu, deveneam confidenta şi coafeza ei. De cele mai multe ori mă delectam pe marginea iazului, mai întâi, contemplând apa spartă, din când în când, de câte un peste timid sau de câte un broscoi obraznic.

Nu cunoşteam pe nimeni îndeaproape din cei ce treceau pe drum. Pentru mine, erau nişte necunoscuţi fără chipuri, doar cu voci. Cu timpul, mergând la şcoală, cercul s-a mai lărgit dar, nu cine ştie ce.



Într-o vară, pe la sfârşitul lui iulie, când începea să se coacă Perla, Maria a strâns un grup de băieţi şi fete şi a venit să mă invite să mergem cu toţii pe deal.

Pe deal, pentru mine era interzis să merg. Eu aveam dealul nostru, al meu, care era împărăţia mea.. Pe dealul meu nu aveau voie să vină alţi copii cu animalele. Copiii se duceau pe alte dealuri. Eu îi auzea cântând, râzând, ţipând, certându-se dar, nu-i cunoşteam.



Şi uite aşa, Maria a strâns un grup şi a venit să rupă înţelegerea, să mă ducă pe dealul unde se duceau şi ceilalţi.

Fiecare copil a venit cu iezii şi mieii săi. Să tot fi fost în total vreo opt copii de vârste diferite, toţi veseli, fără griji şi îmbrăcaţi multicolor. Fiecare a venit cu animalele sale şi, ţinând cont ca fiecare avea câte patru - cinci animale, s-a format o turmă bună.

Noi toţi ne-am aşezat sub un nuc tânăr, care-şi lăsa crengile spre pământ. Fiecare adusese o pătură, un sac de iută, o haină, pentru aşternut pe jos. Careva a avut ideea să aducă un aparat de radio cu baterii, altul un ţintar.

Mai înainte plouase. Iarba avea un miros îmbătător. Cerul era curat după ploaie iar curcubeul aşternuse culorile sale pe un crâmpei de deal, în depărtare, atingând vârful crucii. Păsările, fiecare pe graiul ei, cântau imnul lor ploii care spălase tot, dând un concert gratuit pentru toate urechile. Animalele se studiau unele pe altele cum se cuvine când nu se cunosc îndeajuns, plecând din când în când, care în dreapta , care în stânga, dar mereu cu capul în jos mâncând cu poftă iarba grasă împletită cu floricele multicolore ce se îndoiau supuse, sub copitele lor.



Ne-am instalat şezătoarea noastră pe o fâşie de pământ acoperită cu flori de câmp, la marginea unei râpe împădurită cu salcâmi. De pe platou se vedea valea satului, semănată între cele două lanţuri de dealuri, cu pârâul în mijloc. În aer plutea pacea de după ploaie, cu miros de iarbă proaspătă şi pământ reavăn.

În spatele nostru începea via pe care o lucrau părinţii mei. Pentru mine, care eram încă micuţă, via era o întindere nesfârşită, unde eu puteam împăraţi ca şi pe dealul meu.



Noi toţi, ne-am organizat grupul în aşa fel încât, să formăm un cerc pe pământul acoperit, mai întâi cu sacii de iută peste care am aşezat, pături şi haine, aduse de fiecare. Mai întâi am aşezat cuminţi în cercul nostru, neştiind de unde să începem. Apoi careva a spus că pe burtă se stă mai bine.

Putem vorbi mai încet şi să auzim fără să strigăm. Ceea ce am vorbit şi ce ne-am povestit nu-mi amintesc în totalitate, însă, totul era o noutate absolută pentru mine. Unele poveşti erau inventate de cei mai mari pentru a mă speria, ceea ce nu au reuşit. Eu eram nouă în grup. Ei toţi făceau escapade destul de des prin împrejurimile satului, la pădure, la cules de mărgăritar, la cules de ghiocei sau de ciuperci. Căpitanul, bineânţeles că nu putea fi altcineva decât Maria, prietena mea. Era o noutate absolută pentru mine să întru în contact cu alţi copii, unii fiind mult mai mari decât mine.

Cum spuneam, noi ne-am aşezat la poveşti. La început, probabil, vorbeam încet, fiecare spunea câte ceva. Era ceva obişnuit că o ceată de copii să facă zarvă. Dar nu pe deal, mai ales că eram lângă vie. În orice moment ar fi putut veni paznicul şi să ne pună pe goană.

Poveştile curgeau râuri, din gurile copiilor. Maria, desupra tuturor cu cele mai incredibile fantezii. De la o poveste la alta, octavele creşteau iar zarva noastră răsuna în toată valea întorcăndu-se înapoi prin ecou.



Câtă vreme eu cunoşteam fiecare butuc de vie, ştiam şi când se cocea fiecare tip de strugure. De fiecare data, în fiecare an mă simţeam rău de la struguri pentru că îi gustam fără să fie spălaţi. An de an am gustat primele boabe de struguri, aşa cum erau, cu soluţie albastră pe ele. Nimeni nu poate şti cât erau de buni. Aş fi în stare să recunosc gustul perlei dintre zeci de calităţi de struguri.



Când ne-am plictisit de vorbit, Maria mi-a propus să mergem în vie să vedem dacă a început să se coacă Perla. Mie nu mi-a trebuit mult. Am luat-o pe Maria de mână şi ne-am avântat prin noroi să căutăm butucii ştiuţi de mine. Am găsit ceea ce căutam şi, chiar dacă strugurii încă erau destul de acri, noi am luat o mulţime de ciorchini pe care i-am pus într-o desagă, pentru ceilalţi copii.

Când în fine am reuşit să ieşim din vie inotand prin noroi, aveam tone de pământ pe bascheţi, pe pantaloni, pe mâini, ce mai, eram doi purcei. În timp ce ceilalţi copii se repezeau la noi să apuce câteva boabe de struguri, am auzit o voce pe care o cunoşteam foarte bine: paznicul.

- Ce faceţi acolo?

Mie personal mi-a îngheţat sângele în vine. Ceilalţi copii s-au împrăştiat ca potârnichile. Au început să strige animalele, să le fluere, însă, nici un animal nu se vedea. Paznicul, cu securea sub braţ, cu tolba lui verde pusă de-a curmezişul peste haina de ploaie, cu cizme militare şi chipiul pe cap, era deja lângă noi, scoţând flăcări pe nas. Eu, m-am făcut mică, mică pentru că el privea spre mine şi mă certa că eu am adus toată şleapca pe deal.

De altfel, paznicul era un prieten de al tatei, iar nevasta lui, croitoreasa la care mergea mama. Eu îl priveam şi nu pricepeam nimic. Simţeam cum capul mi se învârte, sau poate pământul se învârtea cu mine, ori şi una, şi alta. Picioarele le simţeam de lemn, iar mâinile de cârpă. Inima mi se oprise în loc, iar respiraţia s-a făcut întretăiată. Am simţit pe şira spinării, cum mi se strecoară o senzaţie, ca un şarpe rece care, se opreşte undeva la bazin. Gura mi se umpluse de vorbe pe care, nu le-aş fi putut rosti, niciodată. Am văzut cu adevărat negru în faţa ochilor.

Frica mă paralizaze.



Când m-am dezmeticit, am reuşit să înţeleg că de fapt paznicul a găsit animalele prin vie şi le-a dus la ocol.



Nu-şi poate imagina nimeni ce era în sufletul meu.

În primul rând, încălcasem regulile inpuse de tatăl meu şi anume, nu aduc pe nimeni pe dealul nostru şi nu mă duc nici eu pe alte dealuri.

În vie nu aveam voie să întru fără unul din părinţi pentru că era interzis, din cauza soluţiilor folosite la stropitul viţei.



Aş fi vrut să se crape pământul, ca să mă pot ascunde de ruşine şi de frică. Era un amestec…nici nu ştiu să explic bine, ce simţeam. M-a cuprins o stare de rău şi m-am gândit că nu mă pot întoarce acasă.



În timp ce rătăceam pe dealul meu, l-am auzit pe tata că mă striga. Mi s-a oprit inima în loc. Eram indecisă ce să fac. Să mă ascund sau să-i răspund. Până la urmă eram un copil de 8 ani. Inima mea m-a îndemnat să-i răspund. Cu paşii târşâiţi şi tremurând din cap până în picioare, m-am îndreptat spre el, neavând glas să-i raspand. Nu i-am zburat în braţe, ca de obicei, ci m-am apropiat de el, deja în lacrimi şi cu capul plecat. Tata m-a luat în braţe, m-a învelit cu o haină pe care o avea pe braţ şi a pornit cu mine spre casă. Mă simţeam salvată de la o mare nenorocire însă, în acelaşi timp, terorizată de ceea ce putea să urmeze. Nu mi-a făcut morală, nu m-a certat, nici nu am discutat niciodată despre ceea ce s-a întâmplat. Pentru el era un episod sporadic. Ştia că eu îl ascult întotdeauna şi că nu o să se mai repete niciodată indiferent dacă mă ceartă sau nu.



Mama nu mi-a pus întrebări, iar eu pot spune că, pentru prima oară în viaţa mea, m-am simţit protejată până la capăt. De frică să nu iasă rău pentru mine în seara aia, am mâncat fără să mai fac mofturi, ca de obicei. Chiar şi la culcare, m-am dus singură, ca şi cum nu ar fi fost în obiceiul meu, să adorm la masă. Am stat trează vreme îndelungată gândindu-mă că am trecut pe lângă o mare nenorocire. Să fiu neascultătoare, nu era de mine. Mi-am promis, acolo sub pătură, să nu mă mai las atrasă, în nici un fel de aventură, de nimeni, niciodată. Într-un târziu, am adormit, sleită de puteri.



Prinţul din poveştile spuse pe deal venise în persoana tatalui meu drag să mă salveze de la disperare. În noaptea aia, pentru prima dată, l-am visat îmbrăcat în straie de prinţ. Eu, fetiţa veşnic ciufulită, cu părul roşu ca focul şi pistrui cu duiumul, de mână cu el, păşeam pe covorul de iarbă grasă presărat cu floricele multicolore unde, futurii şi gărgăriţele roiau în jurul nostru, păsările cântau imnul lor de dragoste pentru a pecetlui pentru intodeauna o legătură indestructibilă.

O rază jucăuşă mi-a mângâiat fruntea, nasul, apoi gura, eu am zâmbit, am deschis ochii şi am salutat dimineaţa noua ,care intra în viaţa mea, ca şi cum nimic nu se întâmplase, cu o zi înainte.









SURPRIZA








Stăteam cu nasul lipit de geam uitându-mă afară la zăpada care lucea la luminal lunii. Luna galbenă mare cât un dovleac, abia ridicase cercul ei de argint deasupra copacilor muţi de ger, care au început să desenese umbre stranii pe zăpada imaculată. Trebuia să urmăresc acest spectacol pe care luna îl dădea pentru mine. Geamul s-a dezgheţat acolo unde am suflat eu. Apoi gerul a făcut din nou o floare mai subţire. Eu iar am şters cu suflarea mea desenul de gheaţă. Am încercat să fac o pată mai mare cu fruntea dar, nu mai vedeam bine afară. M-am amuzat ceva vreme cu geamul dar mama m-a invitat să fiu serioasă că nu-mi şade bine să mă mai copilăresc.



Eram un pic mai mare, cam nouă ani. Adică mai înaltă şi mai slabă decât niciodată. Cu feţişoara albă ca laptele, ochii verzi de pădure, gura mică şi rotundă, părul roşu şi rebel, sfioasă ca o prinţesă, aveam sufletul ca un izvor de munte care-şi caută matca. Cuvinte cu ar fi “rusine”, “vinovatie” erau o pedeapsă enormă pentru sufletul meu care lăcrima uşor. Inima i-mi sângera la cel mai mic gest, la cea mai scurtă privire. Ochii mei cercetau veşnic starea celorlalţi în aşteptarea unei acceptări care se lăsa aşteptată.

Era înaintea sărbătorilor de iarnă, cu câteva zile înainte de Crăciun.



După masa de seară, tata a pus vin în două sticle, în una vin normal iar în cealaltă vin dulce. Mama a luat două borcane cu dulceaţă, unul de zmeură şi altul de vişine şi le-a pus împreună cu sticlele de vin într-o geantă.



Eu urmăream totul pe sub sprâncene. Nu înţelegeam unde se pot duce ei în postul Crăciunului. Nu era nici nuntă în sat, nici botez şi nici vreo zi de nume.



Îl aud pe tata spunând:



- O luăm şi pe eaa€¦



- ………



- Ai auzit? Spune tata. Vii cu noi?



- Unde? Am întrebat eu.



- Lasă că o să vezi tu singură.



-



De obicei, tata, nu o scotea la cap cu mine aşa uşor. Trebuia să-mi spună tot. De data asta era şi mama iar eu nu aveam voie să “inmultesc” cu ea.



Am plecat de acasă toţi trei înotând prin zăpadă. Luna înaltă pe cer i-şi trimitea strălucirea spre noi, trei umbre tăcute. Pe pământ gerul i-şi făcea treaba cu drag făcând zăpada să scârţâie sub dinţii săi. Liniştea nopţii era întreruptă din când in cand de câte un câine supărat. Casele fumau liniştite iar la ferestre se vedea trecând câte o umbră dincolo de perdele. Pârâul îngheţase şi el. Zăpada gemea sub picioarele noastre iar din nas ne ieşeau fuioare de abur.



Am încercat să ţopăi ca de obicei pe lângă tata dar, gheaţa mi-a furat piciarele făcându-mă să cad pe spate. Mama m-a apucat de o aripă şi m-a aşezat din nou în picioare spunându-mi:



- Dacă nu ne ţii pe amândoi de mână, o să ajungi înapoi acasă cât ai clipi.



Ca prin farmec, mi-a trecut cheful să ţopăi.



În timp ce treceam pârâul, am trimis un gând duios peştişorilor ascunşi în scorburile de la maluri. Sărăcuţii, gândeam eu, cum or face ei pe gerul asta?



Am luat direcţia spre centrul satului. Mi-a trecut prin minte că ar putea fi casa prietenelor mele obiectivul neaşteptatei vizite dar, nu eram sigură. De întrebat nici vorbă.





După câteva sute de metri ne-am oprit la poarta lor.



Ah, ce fericire. Să ne ducem la ei, nu-mi venea să cred.



Am tras de capătul funiei care atârna la poartă şi s-a auzit clopoţelul. Câinele a început să se arunce pe poartă disperat. S-a auzit vocea domoală a lui nenea Vasile:



- Eşti tu Ioane?



- Da, suntem noi, a răspuns tata.



Am intrat în curtea plină de coşuri de nuiele. Câinele a început să de-a din coadă când m-a văzut, ca apoi, să-şi scoată limba lui caldă şi să-mi lîngă mâinile. Eu i-am ciufulit coama neagră şi i-am făcut semn să stea la locul lui căci, dacă mă vedea mama ca mă linge pe mâini, era jale mare.



În bucătăria de iarnă, ne aştepta tanti Lenuta.



Mirosea a gutui coapte. Le pusese în rola de la sobă anume pentru noi. Pe plită era o crăticioară cu ţuică îndulcită şi aromată cu cuişoare şi coji de portocală.







Auzind vorba în bucătărie, Maria şi Anişoara au venit în fuga mare.



Eu, între bucuria imensă pe care o simţeam fiind acasă la ele şi faptul că erau şi ai mei, nu ştiam cum să mă comport. Maria a început să mă tragă de o mână, să ne ducem să vedem ceva afară, Ani de mâna cealaltă spunând:



- Marie, stai cuminte că ne bate tăticu pe amândouă.



A intervenit tanti Lenuta care ne-a invitat să stăm frumos pe scaune că ea a pregătit gutui în rolă şi susane, după care, avem o surpriză.



Surpriză? Păi asta nu putea să ne facă să stăm liniştite. Am început să ne facem semne din cele mai comice pentru a ne exprima uimirea. Noi eram în fierbere. Mama mustăcea, ceea ce m-a făcut să înţeleg că ştie despre ce este vorba.



După un pic, pic ce mi s-a părut o eternitate, nenea Vasile s-a ridicat solemn în picioare şi ne-a spus:



- Acum mergem în camera de la drum.



- Oauuuu….¦.în camera de la drum? Am întrebat noi trei în cor.



În şir indian, am ieşit din bucătăria de iarnă, am înconjurat casa şi ne-am dus prin marchiza di faţă în camera de la drum. Această cameră de “buna”era destinată marilor evenimente cum ar fi un oaspete foarte important sau o altă ocazie deosebită cum ar fi nuntă, botez etc.







Nenea Vasile a deschis uşa, ne-a lăsat să ne descălţam în verandă, după care a închis uşa după noi. Soba duduia, în cameră era o căldură plăcută cu miros de lemn de stejar. Camera era curată şi ordonată, la geam perdele albe ca laptele cu dantelă apretată, pe pat o cergă ţesută în război chiar de tanti Lenuta, pe jos covoare de lână cu motive ţărăneşti. Camera de la drum era foarte frumoasă, iar eu deja intrasem de câteva ori pe furiş cu Maria şi Anişoara însă, pe o măsuţă era aşezat un obiect ciudat, ca o cutie mare cu partea frontală din geam pe care eu nu-l mai văzusem niciodată acolo.



Toate trei, cu ochii cât cepele, ne-am privit între noi, apoi obiectul, apoi din nou între noi după care am întrebat în cor:



- Ce-i aia? Şi am indicat cu degetele.



- Aşteptaţi, a fost răspunsul general al părinţilor noştri, ca şi cum s-ar fi vorbit.



Curiozitatea noastră a sporit dintr-o dată. Ne-am apropiat de obiectul încă neidentificat însă, imediat am fost îndepărtate şi obligate să ne aşezăm frumos pe recamier una lângă alta. Eu, am început să-mi împletesc degetele în poală, nerăbdătoare să văd ce este în cutia ciudată. Mi-am încreţit fruntea şi nasul, mi-am stors mintea să pricep ce poate fi, dar nu am avut nici un rezultat.



Dintr-o data am auzit nişte voci care nu erau ale părinţilor noştri. Anişoara s-a speriat şi a început să ţipe:



- Tăticule este cineva în casă, pe unde a intrat?



- Pe aici, a fost răspunsul lui nenea Vasile dându-se la o parte di faţa obiectului ca o cutie



cu partea frontală din sticlă. Mare ne-a fost uimirea să vedem pe sticlă nişte oameni. Ne-am dat jos de pe recamier şi ne-am apropiat din nou de obiect. Din nou o mână ne-a aşezat pe recamier iar nenea Vasile a decretat:



- Acesta este un televizor.



Noi am rămas afascinate în faţa televizorului până când cineva a spus că s-a făcut târziu.







Abia atunci am început să respir din nou. Mi se tăiase răsuflarea iar pe coaste mi se formaseră guguloaie de la câte ghionturi mi-a dat Maria. Ochii uitaseră să mai clipească iar gura să se închidă. Nu reuşeam să pricep cum se poate ca în spatele unui geam atât de mic să se vadă o lume de oameni reduşi la o palmă. De stupoare nu am pus nici o întrebare. Fusesem numai ochi şi urechi dar în cap i-mi bâzâiau gânduri năstruşnice legate de cutia cu partea din faţă de sticlă.



Mare ne-a mai fost amărăciunea când, o doamnă frumoasă, cu o pieptănătură impecabilă, cu cămaşa albă şi o batistă la buzunar, care vorbea cu glas de miere şi ochi drăgăstoşi, ne-a urat “noapte buna”.







În liniştea desăvârşită a nopţii, ca trei umbre tăcute, ne-am întors acasă. Zăpada scârţâia şi mai tare, gerul se înteţise iar eu eram lipită de mâinile părinţilor mei. I-mi amintesc că nici unul din noi nu a spus o vorbă tot drumul. Luna era chiar deasupra noastră dându-mi inpresia că suntem singuri în univers iar ea straluceste doar pentru noi.



Nu am îndrăznit să-l întreb pe tata, la întoarcere, când o să ia şi el televizor. Noi nu aveam încă energie electrică. Eram dincolo de pârâu şi nimeni nu se angaja la aşa o lucrare, cu mulţi stâlpi, pentru a aduce curentul electric până la casa noastră.



S-a realizat când eu eram în clasa a cince-a. Tata nu a putut cumpăra un televizor dar a cumpărat un apărat de radio. Când nu mă vedea nimeni, deschideam aparatul pe orice lungime de undă şi, indiferent de ceea ce se transmitea, muzică sau ştiri, eu închideam ochii şi-mi imaginam că sunt în faţa televizorului. Uneori nu mai cuplam cu realitatea şi mă visam îmbrăcată într-o rochie vaporoasă ca a balerinelor văzute la televizor, dansând cu tatăl meu îmbrăcat cu straie de prinţ.

Când am mai crescut un pic, ai mei mi-au permis să merg singură să văd câte ceva la televizor la nenea Vasile. Ieşeam devreme, mâncam la ei, după care stăteam la televizor cu ei toţi. Uneori rămâneam să dorma colo însă, de cele mai multe ori, când era luna plină mă întorceam acasă. Astea erau adevărate evenimente pentru mine.



În sertarul amintirilor am un televizor gri cu ecranul negru care-mi spune bună seara şi noapte bună ca un prieten bun ce mă cunoaşte. Uneori nu erau programe care să-mi stârnească interesul. Şi totuşi, eu aşteptam punctul culminant de la sfârşit când, doamna aceea foarte frumoasă i-mi spunea mie, o mucoasă, “Noapte Bună”.











________________________________________



La pădure

Paşii ne poartă spre întinderea verde care se zăreşte în depărtare. Miroase frumos. Vântul aduce un parfum bun, pe care, nările mele nu-l recunosc. Mă las invadată de această noutate. Inima mea este plină de aşteptare. Mă las purtată spre noua descoperire, pădurea cea mare de stejar şi fag. Cărarea este strâmtă. Mă uit unde pun picioarele şi-mi dau seama că, până şi iarba este altfel.



În faţa mea este Vochiţa, o fată care acum locuieşte unde, o dată, stătea Moş Toader. M-a întrebat dacă vreau să meg cu ea la pădure. Auzi ce întrebare, sigur că vreau! Acasă, nimeni nu a avut nimic de obiectat.

Mă uit la ea, din spate, şi mă simt fericită şi îi mulţumesc în gând. Sunt fericită că, în sfârşit, o să ajung să văd ce este o pădure despre care am auzit vorbind, am învăţat la şcoală dar încă nu am văzut-o. O mie de gânduri ajung înaintea mea în pădure şi culeg flori, pe care le trimit, pe aripi de vânt, celor dragi. Soarele este în spatele nostru, învăluindu-ne cu blândeţe. Cerul este perfect, fără nori. Păsările trec pe deasupra noastră, jucându-se în legea lor, scoţând din când în când, triluri necunoscute mie. În depărtare se aud câteva tălăngi şi-mi imaginez că trebuie să fie o stână de oi pe aproape. Întorc din când în când capul, să văd dacă Labuş se mai ţine după mine. Este câinele nostru, cel deştept, pe care, ai mei, m-au sfătuit să-l iau cu mine. Mă simt în siguranţă. Mă simt fericită şi liberă. Este o libertate nouă, un sentiment care-mi lărgeşte pieptul, mi-l umflă, mă răcoreşte, îmi umezeşte ochii şi-mi face inima să bată altfel.

- Gata, am ajuns, aud glasul Vochiţei ca venind din altă lume.



În faţa mea stau nişte copaci uriaşi, ale căror coroane, acoperă cerul. Trunchiurile lor sunt groase, trebuiesc două - trei persoane să le poată cuprinde, cu braţele. Iau aminte că, mai sunt şi alţi copaci mai tineri, cu trunchiurile mai puţin robuste, iar scoarţa lor este netedă. Păşesc pe covorul de frunze moarte, care foşnesc uşor sub paşii mei şovăielnici. Mă adâncesc în liniştea oceanului verde şi închid ochii. Simt cum pădurea vorbeşte... şopteşte…ciripeşte…foşneşte… trosneşte…răcoreşte…



Vochiţa mă ia de mână iar eu deschid ochii. Îi îndepărtez mâna şi îmbrăţişez un copac mare. Scoarţa lui îmi zgârie faţa dar eu îl iubesc ca şi cum ar fi de catifea. Îl simt cald, prietenos, mirosind a adevăr, a curat…doresc să rămân aşa mereu, îmbrăţişată, cu obrazul lipit acolo unde inima mea a găsit ceea ce căuta. Mă desprind cu greu de copacul adevărului şi-mi deschid braţele ca o pasăre uriaşă, gata să zboare. Încep să mă învârt, încet încet, uitându-mă în sus. Printre crengi şi frunze se vede cerul scânteind. Eu vreau mai mult şi încep să mă învârt din ce în ce mai repede iar cu mine şi cerul. Mă apucă ameţeala. Mă las jos, pe covorul de frunze primitoare şi-mi odihnesc trupul firav, cu ochii ţintă în înaltul cerului pe care-l întrezăresc, printre crengi şi frunze. Închid ochii şi ascult din nou pădurea. Îmi intră prin toţi porii ajungând din nou în inima mea, care se îndrăgosteşte. O dragoste curată, dătătoare de viaţă.



- Hai să-ţi arăt ceva, mă îndeamnă Vochiţa.



Eu nu mă mişc. Stau atât de bine! Mi se pare că am ajuns acasă, de unde am lipsit atât de mult timp, că nu-mi mai aduc aminte, cât este de bine. Într-un final mă ridic, mă scutur de frunzele care mi s-au lipit de haine şi pornesc în urma fetei. Urcăm pe o cărare laterală şi ajungem într-o poiană mare. De sus se vede altfel pădurea. Verde. Totul verde. Iau aminte la iarba înaltă şi-l trimit pe Lăbuş înainte, să caute vreun animal ascuns prin tufe. Nu este nimeni. Suntem doar noi trei. Vochiţa pune mâinile pâlnie la gură şi scoate un sunet:

- Oooo….

- Oooo….. vine răspunsul.

- Ooooooo…..

- Ooooooo…..alt răspuns.



Este ecoul. Nu ştiam că există ecou. Mă alătur şi eu prietenei mele şi facem amândouă ecou în pădurea liniştită. Pădurea răspunde cu aceeaşi intensitate. Este fantastic. Nu am înţeles greşit. Pădurea este vie, exact cu am simţit când am îmbrăţişat copacul cel mare, care m-a iubit imediat.



Plecăm mai departe, în adâncimea codrului. Începem să căutăm ciuperci. Vochiţa îmi arată care sunt cele bune şi cele otrăvitoare. Am găsit hribi, pâinişoare, roşcove şi alţi bureţi comestibili. Le punem în paneraşele noastre ca să nu se strivească. Sunt proaspete şi miros a frunze de pădure. Fata îmi spune să căutăm un loc unde să facem foc şi să frigem câteva ciuperci. Eu mă las purtată de ea unde vrea şi fac tot ceea ce vrea. Sunt liberă. Mă simt fericită, de o mie de ori fericită.



Găsim locul ştiut de ea. Câţiva bolovani aşezaţi cu rost, fac o vatră, într-un luminiş, pe coama dealului. Vochiţa ia câteva vreascuri, frunze uscate, şi încropeşte repede un foc. Din buzunar scoate un chibrit şi dă foc grămezii de vreascuri. Se ridică o flacără timidă care aproape nici nu se vede în bătaia soarelui. Cu cuţitaşul curăţă câteva pâinişoare roşii şi le înfige în câteva beţe aşcuţite de ea la capete.. Le apropie de flacără, iar ciupercile încep să sfârâie, împrăştiind un miros care-mi ispiteşte pofta de mâncare. Vochiţa îmi întinde o ciupercuţă, tocmai bună de mâncat. Gust din sucul strâns în pălăria pâinişoarei şi mă cred în paradis. Închid ochii din nou, mă las pe spate şi visez la o viaţă făcută din pădure, verde, linişte, ciuperci, păsări şi flori. Mă trezeşte la realitate Lăbuş, care latră. Se apropie de noi un om, îmbrăcat cu pufoaică verde şi pălărie verde. Iarba îi ajunge la genunchi, de aceea vine agale spre noi. Este pădurarul. O cunoaşte pe Vochiţa. Nu-i spune nimic despre focul făcut în luminiş, ci o invită la stâna care este la doi paşi, după cum spune el. Plecăm mai departe, de data asta cu pădurarul în frunte, care, din când în când spune ceva încet Vochiţei. Ea râde. Doar ei doi ştiu ce-şi spun, eu sunt asorbită de frumuseţea pădurii. Păşesc prin iarba înaltă şi văd flori pe care nu le mai văzusem înainte. Fluturi mari cât palma mea se aleargă unii pe alţii, desenând spirale în aer, ca apoi să plece în sus, tot mai sus, spre înaltul cerului, la o întâlnire cu soarele.



Cu gândurile furate de frumuseţea pădurii, mă trezesc la stână. Câţiva câini ciobăneşti rânjesc colţii lor, mari, la Lăbuş , care şi-a zbârlit şi el coada. Se pregătesc de război, dar un cioban fluieră şi ciobăneştii pleacă de unde au venit, uitându-se din când în când în urmă. În faţa noastră stă o colibă mică, acoperită cu frunzari, din care ne iese în întâmpinare, o femeie tânără, cu faţa roşie de căldură, pe care străluceşte un zâmbet dulce. Ochii negri ca murele sunt adânci şi lucesc de bunătate. Mâinile ude sunt la fel de roşii ca şi faţa. Le scutură de sar stropi în toate părţile, după care-şi aşează basmaua colorată pe cocul din vârful capului. Este frumoasă, îmi spun în gândul meu când sunt mai aproape.



- Poftiţi, poftiţi, tocmai am făcut jântiţa. Vochiţa, cine este domnişoara? întreabă ea.

Eu mă simt importantă şi mă uit în ochii negri ca mura, ai femeii de la stână.

- Sunt vecina Vochiţei, Gabriela, fata lui Ion T.

- A, dar ce vecină frumuşică ai Vochiţa! Poftiţi înăuntru să gustaţi nişte jântiţă proaspătă, caldă.

Intrăm în colibă, dar mie mi se face greaţă de la mirosul puternic de oaie, brânză şi zer. Mă fac albă la faţă şi cer apă. Apa are gust puturos, nu-mi place. Mă ridic şi ies afară. Câinii de la stână stau la distanţă, uitându-se la Lăbuş , care, nepăsător, stă tolănit la umbra colibei. Eu fac doi trei paşi în lumina soarelui iar câinii, fac roată împrejurul meu, mirosindu-mă. Unul mă linge pe mână, iar eu îl mângâi pe cap, uitându-mă în ochii lui umezi şi buni. Ceilalţi dau din coadă şi se apropie mai mult de mine. Nu mai ştiu pe care să-l mângâi. O mulţime de ochi buni şi blânzi care-mi dau iubirea lor gratis, se strâng şi mai mult lângă mine, dând fericiţi din cozile lor stufoase. Un cioban care stă sprijinit în bâta lui, cu pălăria pe ochi, mestecă un pai în colţul gurii si se uită la mine, cum socializez cu câinii de la stână. Îmi face cu mâna, dar eu mă ruşinez şi plec în colibă. Iau aminte la roţile de caş care stau tolănite pe scândurile curate, la fel de albe ca şi brânza. Pe pirostii, este un ceaun mare în care colocoteşte jindiţa. În spate, pe o bârnă groasă atârnă zăgârniţele cu urdă din care picură zerul direct pe pământ . Pe ici pe colo văd atârnate in cuie, şiraguri de ciuperci uscate, işirate pe aţă. Mănunchiuri de flori uscate stau cu nasurile în jos, puse şi ele la uscat.

Nu mai suport mirosul şi o rog pe Vochiţa din ochi, să plecăm. Femeia frumoasă pe care o cheamă Anişoara, ne dă caş şi urdă într-un ştergar de in. Eu pun porţia mea tot în paneraşul Vochiţei că mă deranjează mirosul de brânză proaspătă. Lăbuş vine înăuntru în colibă iar Anişoara îi pune într-o strachină zer. El, pofticios nevoie mare, înfulecă totul cât ai clipi din ochi. Femeia frumoasă, cu faţa roşie şi ochii ca mura, ne petrece cătiva paşi pe pajiştea de la stână, după care rămâne uitându-se după noi, cu mâna streaşină la ochi, până ne pierde din vedere.

Intrăm din nou în codru. Răcoarea este o binecuvântare pentru mine. Respir cu plămânii la capacitatea maximă şi închid din nou ochii. În fiecare por al fiinţei mea, intră vitalitatea pădurii. Mă simt puternică, mă simt vie, mă simt acasă, din nou acasă.

Parcurgem în sens invers pădurea, mai culegem câte o ciupercă şi ne îndreptăm spre sat. Eu vreau să mai rămân. Mă întorc din drum şi îmbrăţişez noul meu prieten, copacul cu scoarţa zgrumţuroasă care-mi zgârie obrazul dându-mi fiori ce mă cutreieră din cap până în picioare. Îi şoptesc promisiunea mea: o să mă întorc la tine cât de curând.

Picioarele nu se grăbesc să se întoarcă în sat. Inima mea a rămas în pădure, o simt cum bate la unison cu ea, simt că este deja mai puternică.

Îmi vin în minte câinii de la stână. În sat câinii sunt răi, latră tot timpul, şi se dau la mine. Acolo m-au privit cu ochi buni şi iubitori, dornici de mângâierea mea mică.

- Pădure, de ce te-am descoperit atât de târziu? am strigat întorcându-mă încă o dată şi îmbrăţişând cu privirea imensitatea verde care se pierdea în zare.

- O să mă întorc la tineeee….,am strigat cât am putut de tare.

- O să mă întorc la tineeee…., mi-a răspuns ecoul…










Iulie


Prima parte



Dimineaţa somnul era atât de dulce că nu m-aş fi dat jos din pat decât când nu mai puteam de foame. Era atât de bine să mă întind sub cearceafurile răcoroase, apretate şi călcate de mama, care păreau coli de hârtie imense, mototolite de mine pe ici pe colo, încât mă fura somnul din nou, înainte să pun picioarele jos din pat. Doream să mai rămân în aşternuturi, ca să mai visez. Visele mele erau aproape toate foarte frumoase, aproape ireale. Făceau excepţie coşmarurile în care cineva mă îndemna să urc într-un pod, după care, ori îmi lua scara, ori scara se scurta sau de cele mai multe ori, gura podului se strânta încât eu nu mai puteam coborâ.



În dimineaţa aia nimeni nu avenit să-mi spună “scoală puturoas-o că este soarele sus!”.

Am ieşit din casă şi m-am uitat în toate părţile să văd unde sunt ai mei. Am luat-o pe aleea din grădină, pe sub bolta de vită, strigând cât mă ţinea gura: mămicaaaaa, tăticuuuu…

Mi-au răspuns din fundul grădinii. M-am dus după ei. I-am găsit scoţând apă din fântână. Ciudat, m-am gândit eu. Ce se întâmplă aici?

M-am uitat la mama şi am văzut că era plânsă.

- Ce s-a întâmplat?

- A murit bunică-ta, a răspuns tata.

Mama s-a aşezat pe jos, sub dud, şi-a prins faţa între mâini şi a început să plângă cu sughiţuri.



Eu nu eram prea apropiată de bunica. În afară faptului că era departe, erau cinci km de mers pe jos până la ea, trecând două dealuri şi două văi, bunica nu avea cine ştie ce simpatie pentru mine. Mă considera un ghinion cu părul roşu. Uneori mama mă trimitea la ea, să-i duc câte ceva. Eu, mai de voie, mai de nevoie, îmi luam picioarele la spinare şi făceam cei cinci km. Preferam să mă duc dimineaţa, ca să mă pot întoarce până seara acasă. Uneori rămâneam să dorma colo la ei.

Bunica era cocoşată de la vârsta de patruzeci de ani, aşa că nu putea face aproape nimic. Se ocupa mama şi sora mamei de tot ceea ce însemna spălat, făcut curat de Paşte, Crăciun, şi alte sărbători mari.

Bunicul, sau tata moşu cum se spune pe la noi, era un om ursuz care vorbea puţin. Mai mult se răstea decât vorbea. Se ocupa el de toate treburile casei. Aducea bunicii mele totul lângă pat, iar ea, cu puţinele puteri pe care le mai avea, gătea, spăla lucrurile mici, încet, fără grabă pentru că avea şi asma care o îneca. Perdelele ei erau impecabile, albe, cu dantelă făcută de ea, din aţă de papiotă. Croşeta fără ochelari, cusea în urma acului ca o maestră a cusutului. Făcea costume populare pentru cei care doreau să aibe o ie cum nu s-a mai văzut, sau un peşteman cu bete la fel de frumoase.



Mă duceam la ea numai primăvara şi vara. Dacă rămâneam la ea, dormeam în camera de bună, în casa nouă. Ea şi bunicul stăteau într-o căsuţa mai mică, unde aveau cele trebuincioase. Casa nouă, avea două camere numai pentru oaspeţi. Pereţii erau pictaţi cu tapetul. Desenele în trei culori, erau făcute chiar de bunica. Mai întâi ea desena pe carton, apoi bunicul tăia cu un cuţitaş desenele, rămânând golurile care ulterior deveneau desenele de pe pereţi. În camerele de bune, paturile erau cu saltele cu arcuri, plăpumile erau din lână, îmbrăcate în mătase, pe fiecare parte o altă culoare. Cearceafurile erau frumos lucrate, chiar de bunica, cu dantelă fină, apretate şi călcate de parcă ar fi fost artificiale. Pe podelele din lut erau covoare ţărăneşti, puse unele peste altele, ca să ţină cald la picioare musafirilor. Musafirii cei mai dragi bunicii era Nanu cu soţia lui. Ei locuiau la Bucureşti dar veneau destul de des, aducându-i bunicii toate cele trebuincioase.



Primăvara, bunica îi “alerga” pe toţi, pentru a-şi pune grădiniţele la punct.

Spunea la toată lumea că are două gradinitiţe, de o parte şi de alta a curţii largi:una pentru verdeţuri, iar cealaltă numai pentru flori.

În grădiniţa de flori, era un păr care făcea pere galbene, mici şi parfumate, un cais şi un vişin altoit. Nu m-a lăsat niciodată să mă urc în cais, spunând că fetele nu trebuie să se urce in copaci deoarece aceştia se pot usca; “fetele nu sunt curate”, spunea ea. Nu am înţeles ce voia să spună, nici atunci, nici mai târziu.

Primăvara, stătea pe scaun afară iar cu bastonul indica celor care o ajutau, unde şi ce să pună. Grădiniţa ei de flori nu se ofilea niciodată. Avea un talent deosebit în a combina soiurile de flori care se alternau, încât, când trecea sezonul unora, începeau să înflorească celelalte.

Bujorii albi şi roşii care creşteau în grădiniţa bunicii mele, erau atât de mari cum nu am mai văzut niciodată, nicăieri, în viaţa mea. Zambilele, lăcrămioarele, usturoiaşul, ochiul boului, tufănelele, chiparoşii, gura leului, gherghinele dar mai ales crinii , făceau lumea să se perinde de multe ori prin curtea bunicii.

Pe partea cealaltă a curţii, unde era grădiniţa de “bălării” cum spunea bunica, bunicul punea câteva straturi de ceapă, ursturoi, pătrunjel, morcov şi câteva tufe de fasole. Tot acolo era un cireş mare care făcea o mulţime de cireşe la sfârşitul lunii mai. De-a lungul gărduţului care despărţea grădiniţa de legume de restul curţii, bunica plantase, cu mulţi ani în urmă, trandafiri pentru dulceaţă. Florile erau de culoare lila, nu prea mari, însă multe şi bătute. Bunica ne chema să le culegem la sfârşitul lui august. Le culegeam cu mănuşi de lâna. Bunica se uita cu atenţie să nu fie vreo gânganie printre petale, le vântura, le întorcea pe toate părţile, după care le arunca în siropul deja pregătit. Din cratiţa mare de tuci se ridica un parfum de vis, care se răspândea în văzduh, de multe ori aducând câte o vecină curioasă la poartă:

- Mătuşă Catrină, anul viitor să-mi dai şi mie nişte butaşi din trandafirii matale.

- Da, da….asta să o creadă ea, răspundea bunica mai încet.

Bunica era geloasă de trandafirii ei. Nu voia să dea la nimeni. Spunea că se face “chişcătură” şi trandafirii mor. Printre tufele de trandafiri, avea o plantă de cuişoare, ceea ce este foarte rar în ţară la noi. Eu de multe ori mă duceam cu nasul în tufa de cuişoare ca să simt mirosul deosebit de plăcut, chiar dacă nu erau mature fructele. Cine intra pe poarta de la drum, dădea cu ochii de cele două grădiniţe, faţă în faţă, fiecare terminând unde începea o casă: grădiniţa de flori se termina unde începea casa mică, iar grădiniţa de bălării, unde începea casa mare. În spate, cu faţa spre drum, era grajdul mult mai mare decât amândouă casele luate la un loc. Mare şi impunător era martorul tragediei în care bunica şi-a rupt şira spinării, rămânând cocoşată pentru tot restul vieţii.

Bunica avea mare grijă ca şi grajdul să fie curat, îngrijit, să nu se facă de ruşine dacă vine cineva pe la ei. Sub perdeau grajdului era zămnicul sau pivniţa cum i se spune. Bunica era foarte atentă cu zămnicu eil. Îl teroriza pe bunicul cu întrebările:

-Este mucegai? Miroase? Este umezeală? şi tot aşa..

Când venea mama să spele lucrurile mari, o dată pe lună, bunica îi cerea să-i dea cu var în zămnic. Era o obsesie a ei, zămnicul să fie curat ca o farmacie. Îi plăcea să fie văruit cu bleo, cum spunea ea, să se vadă cerul în pământ. O scară robustă cobora până în fundul zămnicului fără vârstă care era facut sub pământ. Pe pereţi cineva de mult săpase firide multe, unele mai adânci şi inguste, altele mai puţin profunde dar lungi, într-o ordine perfectă. Aici bunica punea borcanele pentru iarnă şi tot aici păstra câte ceva bun, adus de Nanu, de la Bucureşti.



În spatele grajdului era grădina mare, unde bunicul punea porumb, cartofi, fasole. Aveau şi o mică vie pentru struguri de masă; bunicul culegea strugurii cu corzi cu tot şi îi punea în zămnic, spânzuraţi de grinzile puse anume, pentru iarnă.



Curtea mare unde creştea troscotul printre pietroaiele albe, ovale, netezite de vreme şi intemperii cât şi de paşii câtorva generaţii, era străbătută de o cărare amenajată cu pietre mai mici, aşezate una lângă alta. O sârmă lungă pleca de la grajd până la poarta mare, dublă, unde se putea plimba în voie câinele.













































Partea a doua



Sosirea feciorului de la Bucureşti, acasă la bunica, era prilej de sărbătoare. Nanu dădea telefon la Sfat, sau trimitea telegramă prin care-şi anunţa sosirea. Imediat se puneau toţi în mişcare. Casa trebuia dereticată, perdelele spălate şi apretate, zămnicul văruit, la fel şi podul de la drum. Din podul casei coborau ulcelele cele mari în care bunica pregătea cea mai grozavă ciorbă de găină, dreasă cu borş, făcut în casă, leuştean proaspăt şi cimbru, dar şi sarmale în foi de vită cu smântână. Oalele fierbeau încet, în gura sobei, cu flăcăra care abia, abia se vedea; ceaunul cel mare pentru mămăligă care trebuia să fie suficientă pentru toată lumea din jurul mesei, era aşezat pe pirostii, fiind prea mică plita sobei pentru el. Grătarul cât o grapă de plug, era pregătit, curăţat, lustruit pentru cei câţiva pui ţinuţi la rece în zămnic. Mujdeiul de usturoi cu sare, piper şi cimbru la care se adăugau câteva linguri de smântână, era condimentul pentru puii la grătar.



Nanu sosea întotdeauna sâmbăta după amiază. Vineri dimineaţă mama şi sora ei se apucau de treabă sub coordonarea bunicii, însoţite de boscorodeala bunicului: “nu vă mai săturaţi de scuturat!…”.



Duminică la prânz, toată familia, cu mic cu mare, se strângea acasă la bunici şi la o masă improvizată cu lăturaşii de la căruţă şi alte scânduri, plus mesele disponibile în casă, se făcea un adevărat praznic, în mijlocul curţii, la umbra dintre cele două case şi grajd.



Mama aşternea o faţă de masă pe măsură, lungă cât o zi de post: brodată pe margini cu motive naţionale ca şi şerveţelele mari cât o palmă, toate erau opera şi mândria bunicii.

Bunicul scotea străchinile de lut, arămii, toate la fel, pictate cu flori albe pe margine şi un cocoş trufaş pe fund dar şi ulcelele pentru vin şi ţuica. Avea bunicul nişte ulcele tare haioase, pântecoase pentru vin şi subţiri pentru ţuică. Pentru băut, tot din lut ars, erau alte ulcele mici, cu toartă pentru vin iar pentru ţuică, fără toartă, erau ca nişte degetare.



Nanu nu venea niciodată singur la ţară. Câte un prieten sau mai mulţi doreau să vină cu el acolo unde pâinea miroase altfel iar aerul era atât de tare încât chiar şi mofturoşii aveau poftă de mâncare.



Când Nanu sosea cu prietenii lui, claxonau la poartă iar mama şi sora ei alergau întrecându-se care deschide prima porţile. Uneori veneau trei, patru maşini pline. Dormeau prin vecini sau unii doreau să doarmă în podul grajdului, în fân.



Duminica, bunicul stătea în capul mesei iar bunica în partea opusă, tot în capul mesei dar aşezată pe o băncuţă cu perne, spuneau rugăciunea Tatăl Nostru, împreună iar după ce toată lumea îşi făcea semnul crucii, începea prânzul cel mare.

Mama şi mătuşa mea nu se aşezau la masă având sarcina să servească aşa cum se cuvine oaspeţii de la oraş.

Nanu, abia punea mama ciorbă în străchini, se descheia la manşete, îşi sufleca mânecile până la cot, slăbea nodul la cravată şi se apuca de mâncat. Fruntea i se acoperea de borboane de transpiraţie, dar nu-i păsa, fiind asorbit de bunătatea din blid. Când ultimele picături de ciorbă rămâneau în strachină iar lingura nu le mai putea prinde în cupa ei, Nanu lua între mâini vasul, şi, ca şi cum pe fund ar fi rămas ultimul strop preţios de viaţă, sorbea cu respect lichidul.

Mama umbla de jur împrejurul mesei, îmbiind mesenii să mai ia o porţie din bunătăţile culinare pregătite cu dragoste pentru musafiri. Unii mai luau, alţii refuzau politicos. Bunica, din capul mesei, cuprindea cu privirea ei senină toată masa, dar avea ochi doar pentru fiul ei cel mai iubit, care stătea în dreapta bunicului.



Felul doi nu întârzia să-şi anunţe sosirea, mai întâi cu aroma caracteristică… sarmalele cu mirosul lor îmbietor, aduceau până şi câinele mai aproape. Mama cu o ulcică, mătuşa cu o altă ulcică, treceau pe la meseni să-i servească. Se mânca în aceeaşi strachină, nimeni nu voia altfel. În mjlocul mesei, apărea din senin, o strachină enormă, cu smântână, în mijlocul căreia stătea linguroiul de lemn. Bunica nu era de acord cu lingurile de metal: spunea că schimbă gustul la mâncare.

Mămăliga mare şi galbenă ca un soare de iulie, trona în mijlocul mesei, scoţând aburi frumos mirositori. Nimeni nu scotea o vorbă, doar mormăiau în barbă cât de bun este totul. Cu mămăliguţa făcută ocoloase mici, mesenii ştergeau şi ultimele urme de smântână de pe strachină.



Şi iată mult aşteptatul pui cu mujdei de usturoi cu smântână.

De data asta, mama şi soră ei aseazau pe masă nişte tăvi din lut în care, puii scăldaţi în sosul de usturoi cu smântână, cimbru şi sare, aşteptau să fie luaţi la rost. Fiecare lua ce voia, direct din tavă, pentru că nu este frumos să dai unuia o parte din pui, iar altuia, dacă-i place aceeaşi parte, nu ai ce mai face. Aşa că, la grămadă, fiecare i-a ce vrea.

Cu riscul de a vorbi cu gura plină, toţi la unison îşi exprimau plăcerea de a mânca ceva excepţional.

Nanu era asorbit de o noua activitate: trebuia să curăte bine osişoarele de pui: nu ştiu cum făcea dar rămâneau toate perfect curăţate, aliniate la marginea străchinii.

Mama glumea cu el şi îi spunea:

- O să rămâi fără dinţi că te boscorodeste câinele. Nu i-ai lăsat nimic şi lui.

- Câinele o să râdă de voi că a-ţi lăsat carnea pe oase…si continua să-şi lingă degetele sub privirea plină de dragoste a familiei.

- La naiba cu restaurantele unde sunt obligat să mănânc numai cu cuţitul şi furculiţa…cu mâna este cel mai sănătos!



Conversaţia adevărată abia acum începea, când ulcelele se pocneau între ele, dând “noroc”, şi ,“la mai mare” sau, “când ne-o fi mai rău să ne fie ca acum”…



În vreme ce oaspeţii se desfătau cu ulcelele de vin roşu, rubiniu sau alb, fiecare după preferinţă, mama şi sora ei roboteau în bucătărie. Încet încet, la nările noastre ajungea un miros foarte cunoscut nouă. Chiar dacă toată lumea era deja sătulă, capetele se întorceau spre locul din care adia mirosul îmbietor. Când nerăbdarea ajungea la maxim, din bucătărie, cu faţa roşie dar satisfăcute de rezultatul muncii lor, ieşeau cele două surori, cu două teancuri de “Poale în brâu”. Braţe nerăbdătoare se întindeau spre platourile cu bunătăţi di care ieşeau aburi parfumaţi. Plăcintele erau rupte cu mâna şi fiecare se înfrupta din bunătatea lor, închizând ochii de plăcere.



Din geanta ei, soţia lui Nanu, scotea un plic colorat, din care pregătea cafeaua pentru toţi, tot în ulcică, în faţa sobei, pentru că, asa cum spunea ea, face cea mai grozavă cafea care s-a băut vreodată.

Ai mei nu erau obişnuiţi cu cafeua, dar, ca să fie la unison cu oaspeţii de la oraş, gustau şi ei.



În tot acest timp, bunicul, cu capul în blid, continua să comenteze aşa cum îi era obiceiul; între două îmbucături, sorbea cu nesaţ din ulcica lui de vin roşu. Când ulcica era umplută pentru a nu ştiu câta oară, bunicul începea să se destindă, să răspundă la întrebări nepuse ori să facă aprecieri nelalocul lor. Bunica, din capătul opus al mesei, îl fulgera cu ochii, câteodată ridicând cârja, în semn de ameninţare. Nimeni nu vedea această conversaţie dintre ei. Toţi erau asorbiţi până la refuz de toate bunătăţile excepţionale care le erau aşezate pe masă.



Când se apropia ora de plecare, bunica se făcea tot mai mică pe băncuţa ei. Toţi se ridicau în picioare, conversând în grupuri mai mici sau mai mari. Tata dădea o mână de ajutor la strânsul mesei iar noi copiii, ne duceam la maşini ca să le lustruim. Eu cu cei doi veri ai mei, unul din partea mătuşii mele şi unul din partea celuilalt frate al mamei, luam în primire fiecare câte o maşină, întrecându-ne între noi, care o lustruieşte cel mai bine pe a lui. Eu preferam maşina lui Nanu pentru că era de culoare roşie. O lustruiam până “îmi făceam mustaţa” când mă priveam în caroserie. La sfârşit, când maşinile sclipeau, orăşenii ne mângâiau pe cap, ne spuneau “bravo”, şi cu asta se termina rolul nostru...



La plecare, toată lumea se ducea la maşini să pună genţile lor frumoase în portbagaje. Nanu se aşeza pe un scăunel lângă bunica, îşi punea capul în poala ei, bunica spriginea şi ea capul pe Nanu, şi stăteau aşa îmbrăţişaţi câtăva vreme. Îşi spuneau gânduri numai de ei ştiute, despărţirea fiind mereu foarte grea. Nanu plângea întotdeauna. Îi trebuiau minute bune că să-şi revină. Bunicul îl certa şi îi spunea că, trebuie să se ruşineze să plângă ca o muiere câtă vreme este un ofiţer de poliţie: “trebuie să ai inima tare băietul tatei”. Dar bunicul făcea pe lupul moralist: pe obrajii obosiţi i se rostogolea roua sufletului transformată de lacrimi şterse pe furiş cu mâneca de la cămaşa de in.

Porţile le deschidea tata, iar noi, cei trei copii, ieseam în drum unde asteptau multe bătrâne nerăbdătoare să-l salute pe Nanu, mândria satului. Câte una avea o scrisoare pentru un nepot de la Bucureşti, alta avea o găină pentru Nanu sau o bocceluţă pentru fiul cel mare internat la spital…

Până puteau să plece in drumul lor mai trecea o oră. Oamenii se adunau la poarta bunicilor, unii cu treabă, alţii doar să-l vadă pe ofiţerul de poliţie, cel frumos şi deştept, care a venit la părinţi să-i viziteze.



Bunica nu venea niciodată la poartă. Rămânea gemuită pe băncuţa ei, cu buhurul lăsat pe frunte, cu gura ascunsă în palmă în căuşul careia se strângeau lacrimile ei firbinţi de mamă.

Bunicul nu-şi găsea locul, se ducea la grajd, se întorcea la maşină, trăgea de uşi, îl peria pe Nanu pe pantaloni şi haină, ieşea la poartă să le certe pe bătrânele gură cască, îl lua la rost pe câine…



Când în fine, toată lumea se sătura de salutat, iar Nanu uitându-se la ceas îl bătea cu degetul arătător, şoferii urcau în maşini să le scoată în drum. La porţi se afla toată suflarea satului bătrân. Oameni în baston, femei gârbovite de ani, cu căţel şi purcel, salutau convoiul de maşini care aluneca încet pe drumul de ţară ca să nu stârnească praful. Geamurile de la maşini rămâneau deschise, iar mâinile futurau atât pe dreapta că şi pe stânga. Uneori, câte o bătrână ieşea înaintea maşinilor ca să de-a ceva lui Nanu, spunând că este un dar pentru flăcăul cel frumos. Când maşinile dispăreau după ultima curbă, oftând, intram cu toţii în curte, închizând porţile mari în urma noastra.





































Partea a treia

Am intrat în curtea bunicilor cu mama care abia îşi târâia picioarele, tremurând din toate încheieturile. Tata făcea eforturi disperate să o încurajeze, dar mama nu avea urechi pentru el. S-a năpustit în casă ca o furtună, dând la o parte câteva femei în doliu care stăteau pe prispă. Un strigăt de durere care a despicat cerul în două, s-a auzit din inima casei.

Eu am rams afară cu tata, uitându-ne neputincioşi în jur. Oamenii stăteau sprijiniţi de gărduţul dinspre grădiniţa de flori şi fumau ca la crâşmă. Nimeni nu ştia ce este de făcut. L-am căutat pe bunicul dar nu era de găsit. Plecase pentru a nu ştiu câta oară să dea telefon, la Bucureşti, la Nanu. Am ieşit la poartă, să mă uit pe drum, după el. Stătea gemuit pe tumurugul porţii de vis-a-vis.

- Bunicule, de ce stai acolo? am strigat eu, dar el nici măcar nu a ridicat capul la mine. L-ai găsit pe Nanu?

M-am dus lângă el şi i-am repetat întrebarea.

- Este la Arad. Are examen pentru gradul de maior.

L-am căutat pe tata şi i-am dat vestea care a curentat toată lumea din curte, trecând din gură în gură, întrebarea: acum ce facem? Trebuia amânată înmormântarea până la sosirea lui Nanu.

Tata a luat in primire organizarea treburilor văzând că bunicul, pe cât părea el de dur şi insensibil, în faţa acestei pierderi devenise un neputincios.

Zilele s-au scurs, afară era destul de cald, iar Nanu încă nu se vedea. În cea de-a patra zi s-a decis să se facă oricum înmormântarea pierzându-se orice speranţă legată de sosirea feciorului cel mai iubit.

Când totul era pregătit, preoţii erau în curte, lumea era adunată, camionul îmbrăcat în covoare ţărăneşti, cu doliu la oglinzi, s-au auzit nişte claxoane insistente în drum. Pe poarta deschisă a intrat Nanu, disperat, cu cascheta care-i cădea într-o parte. Dintr-un salt a ucat pe prispa casei şi de acolo înăuntru. A scos un răcnet de animal rănit şi toată suflarea a ieşit afară, îmbulzindu-se pe prispa casei.



Eu eram într-un colţ al camerei şi de spaimă am rămas acolo, ca o stană de piatră.



Nanu a luat-o pe bunica în braţe, şi a legănat-o ca pe un copil mic. A strâns trupul înţepenit în braţe, şi a acoperito cu sărutări pe ochi pe faţă, pe cap, pe mâini, continuând să urle. Am închis ochii şi mi-am acoperit urechile să nu mai aud. Inima îmi bătea în piept cu putere. Când am deschis ochii, preotul era în cameră şi încerca să-l lămurească pe Nanu să o lase la loc pe bunica, în sicriu, de unde o luase dar continua să o ţină strânsă, în braţele lui; icoana căzuse pe pământ, un sfeşnic căzuse şi ăla cu lumânări cu tot, cât pe ce să ia foc covoarele de pe jos.



M-am gândit că Nanu a înebunit. M-am strecurat afară şi l-am căutat pe tata, după care m-am refugiat în grajd, în fân, unde am rămas ascunsă până m-a scos afară vărul meu, Mihai, spunându-mi că este vremea să mergem la cimitir….

v-a urma….



În aceesi seară, după înmormântare, eu şi tata ne-am întors acasă, urmând să vină şi mama a doua zi.

Pe la ora prânzului, ziua următoare, a venit la noi poştaşul cu o telegramă. Era de la spitalul din oraş, unde era internată mama.



L-am văzut pe tata că s-a schimbat de haine, în graba mare spunâmdu-mi că trebuie să plece urgent dar se întoarce până în seară. Eu am rămas acasă, neştiind ce s-a întâmplat. Mi-am văzut de copilăria mea ca şi cum totul ar fi mers cum trebuie…



Tata s-a întors târziu acasă. Era obosit şi trist. Mi-a spus că mama este la spital dar că nu-i nimic grav, a lăsat-o Nanu acolo înainte să plece la Bucureşti.

- Mâine culegem cireşele, mi-a spus tata în loc de noapte bună.

- Da, dar nu avem lădiţe, am continuat eu.

- Mâine dimineaţă eu plec să aduc lădiţe iar tu începi să culegi ceea ce este în vârful cireşului.

Ne-am petrecut restul serii făcând planuri pentru a doua zi.

De dimineaţă m-am trezit plină de energie, şi, fără să mănânc, am luat cu asalt primul cireş, urcând până în vârf.



Cei doi cireşi erau bătrâni, având peste 30 de ani. Foarte înalţi, drepţi ca lumânarea, făceau nişte cireşe grozav de bune: mari şi pietroase, roşu închis la culoare şi dulci ca mierea. Cireşii dădeau în fiecare an o mulţime de roade. Ai mei, cea mai mare parte, o vindeau la cooperativa care colecta fructe dar mai şi dăruiau din ele, atât prietenilor, cât şi cunoscuţilor, din cireşele nostre pietroase; mama făcea compot, care era un deliciu pe timpul iernii.

Tata a venit cu lădiţele dar eu deja făcusem câteva găletuşe de cireşe, mature, ce luceau în lumina soarelui.



Ne-am apucat amândoi de treabă la modul serios, el culegând pe poalele cireşului, iar eu pe crengile cele mai îndepărtate pe care mergeam fără să mă ţin, ca o pisică. Până la prânz, am reuşit să culegem aproape tot ceea ce era într-un cireş, făcând două stive de lăzi pline cu cireşe. Tata a plecat la cooperativă să vorbească despre transportul de cireşe ce trebuia făcut, neapărat, până în seară. Eu, dupa ce l-am petrecut pe tata pâna în drum, am plecat prin grădină, gură cască, lăsând portiţa deschisă. M-am dus la iaz să mă răcoresc, să mă întind în trifoi, cică să-mi îndrept oasele.



Probabil am adormit de l-am auzit pe tata, ca prin vis, strigându-mă cât îl ţinea gura. M-am ridicat şi am plecat grăbită spre casă.

Am început să iuţit pasul pe alee când am văzut că stiva de lădiţe era împrăştiată, iar caprele şi iezii, săreau de colo-colo, strivind totul sub copitele lor.Tata era foarte furios pe mine, de aceea, trebuia să fac ceva. Am trecut pe sub sârmele de la vie, ocolind aleea, pentru a întra în curte, de unde am început să chem animalele la mine.

Episodul era destul de neplăcut din toate punctele de vedere. Acolo erau poate o sută de kg de cireşe de prima calitate. Noi aveam nevoie de acei bani. Mama era la spital, sora mea locuia departe, la oraş, mai avea şi copil mic, iar fraţii erau plecaţi, fiecare în direcţia lui. Tata se putea baza numai pe mine iar eu făcusem o prostie, mai mare decât capul meu.

Nu am scos o vorbă toată ziua, nu mi-a trebuit nici mâncare nici apă. Am stat doar pe crengile cireşilor, pentru a culege cât mai mult. Aveam aripi la picioare.

Spre seară, gestionarul de la cooperativă a venit cu un camion şi a luat recolta noastră.

Tata a pus ceva de mâncare pe masă, numai că eu eram nerăbdătoare să merg la culcare repede. M-am dus în camera mea şi am adormit bustea. Aproape de miezul nopţii m-am trezit brusc din somn. M-am ridicat în capul oaselor, am ciulit urechile, dar mi s-a părut că liniştea din casă are ceva anormal. Am trecut în camera de alături dar tata nu era în pat. Desculţă, am ieşit în marchiză. La lumina lunii, am văzut pe ultima treaptă a scărilor, o movilă albă. Picioarele au început să-mi tremure, bâţâindu-mă în timp ce coboram cele cinci trepte. Căzut într-o parte, cu mână stângă în care strângea cămaşa, grămada albă era tata. M-am ghemuit lângă el să-l întreb ce face acolo, dar el, cu un firicel de voce, mi-a spus să merg la sanitar şi să-i spun să vină la noi cu geanta cu medicamente.



Aşa cum eram, cu pijamaua pe mine şi în picioarele goale am scăpat ca din puşcă, fugind prin curte, pe drum, prin apă, pe drumul celălalt, apoi pe şosea, pe o altă uliţă…fugeam în picioarele goale, fără să iau în seamă pietrele care-mi râneau tălpile. Luna fugea cu mine luminându-mi calea. Cu mine fugeau şi umbrele dar eu eram în misiune specială: trebuia să-l aduc pe sanitar la tata. Am ajuns la poarta lui nenea Grigore dar nu am reuşit să o deschid. Era încuiată. Mi-am adusă minte că sunt o mică maimuţică şi am sărit gardul. La uşă am început să bat cu pumnii şi să-l strig pe nume:

- Nenea Grigore, ia repede geanta cu medicamente şi hai că tata este bolnav.

Omul, trezit din somn, a deschis uşa şi a vrut să ştie mai multe amănunte.

- Ia-ţi geanta repede că tata este bonav, este căzut pe scări în faţa casei.

- Stai să mă îmbrac.



- Ce să te îmbraci? Tata moare pe scări…hai mai repede cu geanta aia, că ţi-o duc eu.

Bietul om, văzând că nu o scoate la cap, a luat geanta şi am ieşit în drum. I-am luat geanta din mână şi am început să-l trag după mine, să meargă mai repede. Săracul om, era şi el în vârstă. Eu alergam cu geanta iar el, în urma mea, mergea mai încet…eu, uitându-mă în urmă, daca-l vedem departe, lăsam geanta jos şi mă întorceam după el, trăgându-l de mână să meargă mai repede…



Acasă, tata era unde l-am lăsat eu. Nu ştiu ce i-a făcut sanitarul. Îmi amintesc că i-a făcut o injecţie, acolo pe scări, după care l-a ajutat să ajungă în pat. A plecat acasă de dimineaţă cu promisiunea că v-a telefona la sora mamei, la sora mea şi lui Nanu. Până la prânz, erau acasă la noi, mătuşa şi sora mea Maria.

Acum problema ea mama. Cine şi cum îi spune de tata. Între timp, a venit şi medicul să-l consulte pe tata.

- Mai Ioane, tu eşti bolnav de inimă.

- Oi fi domnule doctor. Am fost prizonier în război, am suferit mult…

- Trebuie să te duci la un specialist la Bucureşti

Până în seară a ajuns şi mama acasă. A ieşit din spital dând semnătură că iese pe răspunderea ei.

A doaua zi, părinţii mei au plecat la Bucureşti, la Nanu, care urma să-l ducă pe tata la cardiolog.



Părinţii mei s-au întors după zece zile.

Tata era foarte palid, slăbise atât de mult că părea o trestie care se unduieşte în bătaia vântului. Mama stătuse şi ea la spital să-şi îngrijească sănătatea. Nici ea nu arăta prea bine. De data asta norocul a fost de partea tatălui meu, aşa cum a apus doctorul. Medicul specialist i-a atras atenţia că nu trebuie să se supună la nici un fel de efort, stres sau supărări. Să ducă o viaţă liniştită dacă vrea să mai trăiască, dacă nu, treaba lui.



Când i-am văzut intrând pe poartă, eu m-am născut a doua oară. Ei m-au îmbrăţişat iubitori, iar mama mi-a spus orgolioasă:



- Sunt mândră de tine. Tu i-ai salvat viaţa. Dacă nu erai tu, astăzi Ion era cu mama

mea…



Sfârşit







Ora de bucătărie








Eram în clasa a cincea. Sfârşitul anului şcolar era aproape iar noi nu prea mai aveam chef de şcoală. Timpul frumos, parfumurile si culorile lunii mai ne îndemnau la visare cu ochii deschisi. Deseori, câte un profesor trebuia să bată cu linia în catedră să ne “aducă înapoi la lecţie”.



Începeam să fiu deja “domnişorică”, după spusele unora. Acum, într-un fel, eram singură la părinţi. Doar în vacanţe veneau fraţii mei acasă, iar sora mea, în concediu, ceea ce era prea puţin. Timpul meu era numai al meu, iar oglinda îmi vorbea despre o schimbare care intervenea în mine, cu fiecare zi care trecea. Acum voiam să înţeleg mai multe despre viaţă, despre religie, despre oameni, cam despre tot. Am descoperit istoria, materia care m-a furat cu totul, făcându-mă să mă întreb, în mintea mea, cine suntem cu adevărat.

Am auzit despre univers şi mi-am întrebat tatăl, ce este, neputând întelege de una singură. El mi-a explicat că este o întindere infinită pe care ochiul nostru nu o poate distinge.

Când l-am întrebat ce este Dumnezeu, el m-a privit îngrijorat. Şia că nu-mi poate da un răpuns pe jumătate.

- Dumnezeu nu este o persoană, nu are vârstă, de aceea nu poate avea barbă şi baston iar în braţe un catastif în care să noteze păcatele noastre, aşa cum îl vedem pe unele icoane. Mi-a mai spus că Dumnezeu, după părerea lui, este în conştiinţa noastră, în conştiinţa a tot ce ne înconjoară, a tot ceea ce vedem şi nu vedem cu ochii.

- Cum pot vorbi cu Dumnezeu? Eu trebuie să ştiu de la el cine sunt.

S-a uitat în ochii mei, a oftat, şi mi-a spus:

- Când pui capul pe pernă, seara, la culcare, roagă-te la Dumnezeu să ai conştiinţă.

Multumeşte-i pentru ziua care s-a încheiat, şi cere-i să dormi liniştită. Cere-i pentru a doua

zi puterea de a fi cu conştiinţa curată. Numai aşa poti să vorbeşti cu El şi încet, încet, o să ştii ce este Dumnezeu. El ştie cine eşti tu, dar nu o să-ţi spună. V-a trebui să descoperi singură.



Aceasta este o lecţie foarte grea, care nu a luat sfârşit, nici măcar astăzi, încă mai tocesc la temele ei…



Învăţam după amiază. Nu mai trebuia să mă trezesc de dimineaţă, cu noaptea în cap, să plec la şcoală. Trecuseră deja doi ani de când şcoala se mutase în clădirea nouă, cu două etaje.

Ca să ajung la şcoală, trebuia să “tai” dealul, să trec pe o uliţă cu câteva case unde erau mai multi câini decât oameni, să trec puntea mare, apoi un alt afluent al pârâului, după care, ajungeam în curtea şcolii. Când era timp urât, drumul era foarte anevoios din cauza noroiului sau a zăpezii. Pe timpul iernii, zăpada era atât de mare, încât, un picior băgam, şi unul îl scoteam. Pe partea aia de deal, nu făcea nimeni pârtie. Când era posibil, tata mergea cu mine o bucată de drum, făcând urme în aşa fel încât să fac faţă aventurii. Ajungeam înapoi acasă pe întuneric. Când era cer senin, cu luna plină, umbrele mă făceau să alerg cu sufletul la gură până la poartă. Îmi era urât şi frică, de aceea, mă rugam în sinea mea, şi-mi făceam semnul crucii cu limba în gură, aşa cum auzisem de la unii, de la alţii.

În clasa a cincea nu am mai avut învăţătoare ci profesori şi o dirigintă; aveam mult mai multe materii, erau extemporalele, tezele, ora de sport cu un profesor… Emoţiile erau altele, pe de o parte pentru că eram în creştere, pe de altă parte pentru că eram într-un alt mediu, cu mai multe pretenţii.



Dintre toţi profesorii pe care i-am avut în viaţa mea de elev, cea mai dragă mi-a fost diriginta mea, profesoara de Limba Română şi Franceză.

Ce fiinţa minunată era diriginta mea! Venea din oraşul Roman, căsătorită la noi în sat cu un învăţător. Micută de statură, blondă cu ochii albaştri, blândă, deşteaptă şi mama a doua gemene. Se comporta cu noi ca şi cum ar fi fost sora noastra mai mare care ne sfătuieşte, ne ceartă, fără să pedepsească aspru niciodată. Noi toţi o iubeam, dar, noi, fetele, eram ataşate de ea ceva mai mult.

Într-o bună zi, la ora de dirigenţie, tovarăşa învăţătoare a întrat în clasă însoţită de un colos îmbrăcat în haine femeieşti.

Eu stăteam în penultima bancă din rândul de la mijloc, ceea ce mă avantaja, putând vedea bine catedra şi ce se petrece, acolo, în faţă.

Am crezut că a intrat un bărbat în clasa, împreună cu diriginta.

După ce toată clasa a salutat diriginta în mod educat, ne-am aşezat în bănci, aşteptând cu curiozitate prezentarea musafirului.

Mare ne-a fost surpriza, să auzim că musafirul este tovarăşa Petruţa.

Tovarăşa Petruţa, era o profesoară de “menaj”, adică, o bucătăreasă ieşită la pensie, care voia să ne înveţe câte ceva, despre bucătăriei. Cu siguranţa era dorinţa dirigintei, să ne ajute pe noi, fetele de la ţară, să ne emancipăm un pic.

Ea s-a prezentat în acest fel.

- Buna ziua copii! eu sunt tovarăşa Petruţa, a spus cu o voce pitigăiată, ce suna nelalocul ei,

într-un corp atât de mare. Sunt aici să vă învăţ menaj. Ca mâine, poimâine, o să vă măritaţi şi nu o să ştiţi nimic. Careva a avut de zis:

- Şi băieţii se mărită? Ceea ce a stârnit râsete înfundate în rândul nostru.

Eu am examinat persoana cu vocea piţigăiată şi am luat aminte la grămada de haine, viu colorate, cu care era îmbrăcată. Ceea ce m-a mirat cu adevărat, au fost ciubotele ei galbene ca dovleacul, legate cu şireturi roşii, fiind în aceleaşi nuanţe cu şalul enorm cu care avea acoperit spatele. Anteriul lăbărţat care ajungea până la ghete, era roz, cu nasturi metalici, galbeni, care luceau ca ochii de pisică în noapte. Pe cap avea o pălărie, cât fundul unei farfurii, din care ieşeu căteva pene de prepelită, ca nişte antene. Pălăria nu reuşea să-i acopere faţa, aşa că, se vedeau ochii, un pic saşii, accentuaţi cu creion negru. Buzele groase, erau rujate excesiv de roşu, la fel ca şi pomeţii obrajilor bucălaţi, unde răsăreau doi bujori, desenaţi cu stângăcie. De sub pălăria minusculă, ieşeau câţiva zulufi de fetiţă, de culoarea spicului de grâu copt, întregind astfel un tablou cât se poate de comic. Cu toate astea, pe faţă îi înflorea un zâmbet nostim, ceea ce-i dădea un aer aparte.

Ce mai, eu nu-mi puteam lua ochii de la ea ceea ce mă adusese într-o pozitie anormală, nici în bancă, nici pe culuar.

Diriginta noastră, după ce tovarăşa profesoară de menaj s-a prezentat cu puţinele fraze rostite, şi-a făcut ora de dirigenţie, fără să se simtă deranjată de noua prezenţă. De altfel, tovarăşa Petruţa, şi-a scos împletitul din coşul de rafie şi tricota de zor, bătând andrelele între ele, cu viteză. Din când în când, îşi aranja zulufii care-i intrau în nas, în ochi, dar, fără spor, aceştia stăteau în acelaşi fel.

La sfârşitul orei de dirigenţie, tovarăşa Petruţa a întrebat:

- Cine are acasă cuptor mare?

- Eu!, m-am trezit vorbind şi am ridicat mâna.

- Cum te cheamă roşcato? m-a întrebat ea.

Imediat mi-am pus întrebarea: ce m-a apucat oare sa vorbesc înainte să mă consult cu mama? Dusă pe gânduri, nu am auzit întrebarea. Diriginta a repetat întrebarea, eu am răspuns, iar tovarăşa a propus să plecăm imediat la mine acasă, pentru a face prima lecţie de menaj.

Tovarăşa dirigintă, a înţeles situaţia creată şi i-a cerut celeilalte să amâne cu încă o săptămână ora de menaj, în aşa fel, încât să-mi lase timp, să vorbesc cu mama.

Am plecat de la şcoală cu inima cât un purece. Nu eram obişnuită să ies din voia părinţilor, iar acum, luasem singură o hotărâre mai mare decât mine.



Cum am intrat în bucătărie, am lăsat ghiozdanul şi m-am aruncat pe canapea lângă mama. Am auzit un zgomot înfundat, sub mine, neştiind pe ce m-am aşezat.

- Dar chiar eşti nebună la cap fetiţo! Te-ai aruncat pe ochelarii mei, singurii mei ochelari.

Când oare o să creşti şi tu?

Eu deja eram în curte, ruşinându-mă de ceea ce am făcut dar şi preocupată că mi-am tăiat singură craca de sub picioare. Neştiind cum să fac să dreg ceea ce stricasem, m-am dus la tata să-l întreb dacă poate repara ochelarii mamei; el mi-a promis că o să încerce iar dacă nu reuşeşte, o să-i cumpere altii, că doar nu este sfârşitul lumii. Eu i-am povestit tatălui meu despre tovarăşa de menaj şi despre faptul că m-am oferit singură să facem prăjituri la cuptorul nostru fără să o consult pe mama.

El m-a luat de mână şi ne-am dus în bucătărie, povestind mamei despre lecţia de menaj.

Mare mi-a fost bucuria când am aflat că mama o cunoştea pe tovarăşa Petruţa de la cursul de Cruce Roşie.

Duminică, pe la ora prânzului, în timp ce noi stăteam cu toţii la masă, am auzit câinele lătrând ca la urs. Tata a iesit să vadă cine este şi m-am mirat când l-am vazut intrând în bucătărie cu tovarăşa Petruţa. Era văcsuită la fel de exagerat şi îmbrăcată tot ca un claun. Pe braţul enorm avea un coşulet din papură, cu capac, din care a scos o farfurie de desert, acoperită cu un prosop curat. A aşezat pe masă farfuria, şi, după ce a făcut câteva piruete de i-au tremurat grăsimile toate, a ridicat şervetul, descoperind şase clătite. Se înţelege că noi nu ştiam ce sunt clătitele, mama nu ştia să le facă.

- Acestea sunt clătite umplute cu halva. Este simplu de făcut, a spus tovarăşa Petruţa,

citindu-ne gândurile. Iei un ou, îl spargi, îl bati bine cu furculiţa, pui o lingură de zăhăr şi câteva picături de ulei, după care alternativ sifon şi făină până faci o cocă lungă. Într-o cratită cu coadă, pui o lingurită de ulei, laşi să se încingă, pui o jumătate de polonic de cocă lungă şi, cănd se ridică marginile, o întorci pe partea aialaltă, uite aşa: a făcut un gest ca şi cum ar arunca în sus cu tigaia. Când ai terminat de făcut foile, le umpli cu halva sau gem de care vrei tu…

Am gustat noutatea, mi-am lins degetele în timp ce imi făceam planul, cum să fac şi eu clătite. Numai împreună cu prietena mea, Maria, puteam să pun în practică planul meu, mi-am zis în sinea mea.

Săptămâna care a urmat, la ora de dirigenţie, băietii au rămas cu tovarăşa dirigintă la şcoală, iar noi, fetele, am plecat la mine acasă, ţinându-ne după tovarăşa Petruţa care mergea ca un sergent în fruntea trupei de soldăţei.

De data asta, tovarăşa era îmbrăcată cu pantaloni roşii, iar deasupra, nelipsitul anteriu cu nasturii strălucitori. Pe cap avea o bască roşie ca şi pantalonii. Pe braţ ducea un paner enorm care se legăna împreună cu grăsimile ei în timp ce mergea în fruntea noastră.

Din cauza greutăţii ei, ne-a fost teamă la punte, să nu se rupă cu ea, de aceea am lăsat-o să treacă singură. Coşul se legăna pe braţul ei în timp ce făcea paşi mici, de teamă să nu cadă. Puntea scârţâia din toate încheieturile, iar pe la jumătate, ajunsese să aibe balans mare, ceea ce era periculos. Noi strigam de zor:

- Tovarăşaaa! ţine-ţi-vă de balustradăăă. Dar ea, poate un pic surdă, mergea mai departe în

timp ce puntea se unduia la fiecare pas de parcă ar fi suferit sub greutatea ei. Dinspre deal, venea o femeie care se întorcea de la vie. Femeia şi-a lăsat jos traista, după care, punându-şi mâinile în sold, se holba ca la circ, la caznele tovarăşei care încerca să ajungă nevătămată la capătul punţii. I-a întins o mână ajutând-o să coboare dar datorită proporţiilor tovarăşei, au căzut amândouă, conţinutul coşului împrăştiindu-se în toate părtile. Noi am început să fugim pe punte, numai că, aceasta fiind îngustă, nu puteam încăpea toate deodată ci pe rând. Una din fete, mai neatentă, a vrut să ne depăşească pe noi care eram în şir, ţinându-ne de balustradă, aterizând în apă, sau mai bine zis în noroi.

Ce distracţie pe capul nostru! Râdeam de răsuna valea, în timp ce tovarăşa se căznea să se adune de pe jos. Când în fine ne-am alăturat şi noi femeii, am reuşit să ridicăm colosul în picioare. Bascul roşu era plin de noroi, zulufii nu mai erau pentru că, de fapt, ea avea o perucă mâncată de molii, din care rămăseseră doar zulufii întregi. Am încercat noi să o aranjăm cât ne-am priceput, numai că, tovarăşa Petruţa era distrusă de ruşine.

Am ajuns la mine acasă mai târziu decât trebuia.

Ca prin minune, tovarăşa a uitat de păţanie şi a început să scoată tot ceea ce avea în paporniţă. Tăvi, teluri, castronele, punguţe, sticluţe, parcă era geanta lui Mary Poppins atât de multe avea înăuntru.

Ne-am aşezat toate în jurul mesei aşteptând cu nerăbdare să înceapă ora de menaj.

Tovarăşa a întrebat:

- Fetelor, gospodinelor, he, he,…ce aţi uitat voi?

- Nimic, am răspuns noi în cor.

- V-aţi spălat pe mâini? Păi primul lucru pe care-l face o gospodină, înainte să bucătătrească,

este…să se spele pe mâini, apoi să-şi pună şorţul curat şi să-şi acopere părul cu o bonetă ca asta. De undeva a scos o bonetă alba pe care şi-a aşezat-o ştrengăreşte peste bascul roşu.

A spus totul dintr-o suflare. Ca din senin a apucat-o tusea, de se scutura masa cu tot ceea ce înşirase pe ea. Ne-am uitat unele la altele dar nici una nu a zâmbit. Era şi mama cu noi, aşa că nu ne permiteam să fim neobrăzate .

În după amiaza aia, am învăţat să facem prăjitura “Ziua şi noaptea”.

Tovarăşa, mai întâi a aliniat frumos toate vasele în care se aflau ingredientele şi ne-a explicat ce rol are fiecare. A luat fiecare obiect necesar la prepararea prăjiturii, arătându-ne cum să facem să funcţioneze. După ce a terminat prezentarea ingredientelor şi ustensilelor, într-un castron mare a început să pregătească prăjitura.

Între timp, mama încălzea cuptorul.

Când compoziţia a fost gata, profesoara de menaj a luat o tavă adusă de ea, a uns-o cu ulei, a presărat faină, a scuturat-o bine de surplus şi a început să toarne compoziţia. La jumătate s-a orit, a adăugat cacao în compoziţia rămasă, după care a turnat şi restul. Când din castron au căzut ultimele picături de compoziţie, tovarăşa a luat vasul în braţe şi, cu degetele ei mari ca nişte crenvuşti a început să-l curăţe, lingându-şi degetele. Ăla a fost punctul culminant. Până şi mama a izbucnit în hohote de ras. Noi toate, eram în delir. Tovarăşa avea mustăţi de cacao până la urechi, şi, mai rău ca o pisică, lingea de zor la resturile de compoziţie; rotindu-şi ochii pe desupra castronului a început şi ea să râdă din ce în ce mai tare, scoţându-l până şi pe tata din atelier.

Când prajitura a fost gata, a scos-o din cuptor, i-a făcut semnul crucii, după care a răsturnat-o pe un fund de lemn. Nările noastre au fost gâdilate imediat de un miros îmbietor, suav care ne făcea să ne plouă în gură. Ea ne-a explicat că nu putem mânca prăjitura fierbinte, de aceea ne-a cerut să ne ducem la o scurtă plimbare.

Am plecat în grădină, trecând pe sub bolta de vită pe care tovarăşa o atingea cu capul, atât de ânaltă era. Ne-am oprit la iaz unde ne-am aşezat în cerc în jurul ei, ascultând-o cum povesteşte despre ea. Cu această ocazie, noi am aflat mai multe despre viaţa ei, cine este, şi ce anume face prin părţile noastre. După plimbare, noi toate am privit-o cu alţi ochi. Ciudăţeniile ei legate de modul în care se îmbrăca, nu mai erau motive de distracţie pentru noi.

După înca o săptămână, am învăţat să facem o altă prăjitură, “Sarailie” cu nuci, dar si cu brânză. Aceea a fost ultima lectie de menaj pentru că am intrat în vacanţa de vară.

La scurt timp, am aflat că tovarăşa Petruţa murise. Făcuse infarct la spital. Ne-a părut rău la toţi că nu am apreciat-o mai mult pentru ceea ce ştia să facă, pentru ceea ce era şi nu pentru felul cum se îmbrăca.



Planul meu de a face clătite, trebuia dus la îndeplinire.

Într-o zi, când ai mei nu erau acasă, m-am dus la Maria şi am luat-o la mine să facem clătite. Problema era focul, cum să-l facem, pentru că eu nu ştiam cum se procedează. De la păţania cu focul, la patru ani, ai mei nu m-au lăsat niciodată să aprind focul.

Maria, care avea multe idei, mi-a spus să ne ducem în atelierul de tâmplărie al tatei şi să luam talaş. Zis şi făcut. Am luat talaş, am aşezat deasupra nişte surcele, dar, cu toate ca Maria a consumat o cutie de chibrituri, focul nu se aprindea. A avut tot ea o idee şi mai bună: să căutăm un pic de gaz sau motorină în atelier la tata. Am găsit repede damigeana cu gâtul rupt care avea în loc de dop un cocean de porumb. O cunoşteam bine eu! Mă duceam uneori în atelier la tata, scoteam dopul de la damigeană, băgam degetul arătător în motorină şi miroseam, închizând ochii. Mi se părea că miroase ca tata. Faceam asta când el pleca pe undeva câteva zile iar mie îmi era dor de el.

Pe tejghea, într-o cutie, era un capac din cauciuc. Chiar dacă nu era suficient de adânc, amândouă am aplecat damigeana uriaşă să turnăm în recipientul nostru un pic de motorină. Am turnat prea multă, de aceea o parte s-a dus pe jos, făcând o pată întunecată. Ieşind din atelier, am mai făcut şi o dâră de motorină care se ducea până la bucătărie.

Eu, îngrijorată să nu descopere tata isprava noastră, am încercat să scap de urmele lăsate de motorină. Din păcate, cu cât încercam să scap mai mult, cu atât parcă se vedea mai bine.

Intervine din nou Maria:

- Ştii ceva? Dăm foc la urme şi gata.

Nici nu am apucat să spun da ori ba, că ea a şi scăpărat un băţ de chibrit, l-a pus jos, în faţa bucătăriei, iar dâra de motorină s-a aprins. Un fum greu şi negru a început să se ridice din motorina împraştiată… imediat am auzit paşi grei, şi, când m-am uitat, era tata care, din doi paşi a strivit sub talpa bocancilor focul ameninţător.

S-a uitat la noi încruntat, ne-a luat de umeri pe amâdouă şi ne-a spus:

- Niciodată să nu încercaţi să acoperiţi urmele când faceţi ceva rău. S-ar putea întâmpla ca

răul să se transforme în şi mai rău. Dacă eu nu veneam acum, lua foc toată casa, căci în atelier, este multă scândură uscată, motorină, benzină. Când stricaţi ceva, lăsaţi aşa cum este. Ne-am înţeles?

Noi două, cu ochii în pământ, am promis că nu o să mai facem niciodată boroboaţe.



După câţiva ani, când am plecat la oraş, am făcut clătite la o prietenă a mamei. Dorind să demonstrez cât sunt de expertă şi cum fac acrobaţii cu clătitele, chiar m-am făcut de râs. Eram lângă geamul din bucătărie. Toată lumea se uita la mine aşteptănd mişcarea cu tigaia. Unu, doi, trei, hei…şi clătita a ajuns… în balcon.



Imaginea tovarăşei Petruţa, aşa cum era ea, ieşită din comun cu felul său de a se îmbrăca, a fost şi încă mai este o lecţie de viaţă foarte bună, din care am învăţat să nu judec niciodată oamenii înainte să văd cu ochii mei ceea ce sunt în stare să facă.

De multe ori aparenţele înşeală, iar noi nu suntem cu conştiinţa curată câtă vreme ne permitem să judecăm fără să cunoaştem bine zicala: APARENŢELE ÎNŞEALĂ...






La cules de zmeură








La sfârşitul lui iunie zmeura din gradină începe să fie tocmai bună de mâncat dar cea de pădure, ajunge matură, prin august.

Fructele roşii rubin, delicate la atingere, emană parfulmul lor delicat ce te îmbie să le culegi cu vârful degetelor ca să nu le deranjezi puful abia vizibil. Curpenii de zmeură se împletesc între ei făcând o familie greu de despărţit; frunzele de culoare verde închis, vânjoase, adăpostesc cu grijă, în dosul lor, fructele mature. Poţi să treci pe lângă tufă şi să crezi că nu este nimic de cules dacă nu te apleci, să te uiţi pe sub frunze. Este riscant să dai cu mâna la o parte crenguţele: ghimpii fini pe care nu-i vezi, se înfig în pielea degetelor, de unde este greu să-i scoţi.

La noi acasă, mama avea grădiniţa ei de zmeură, pe care o îngrijea cu multă dragoste. Spre sfârşitul verii, mama făcea dulceaţă şi sirop de zmeură. Era un deliciu, rar întâlnit, de aceea, când venea câte cineva la noi, vara, i se oferea dulceaţă de zmeură, cu apa rece din fântână.



Când m-am făcut un pic mai mare şi am început să prind gustul banilor, am auzit că se poate merge la cules de zmeură, la pădure, în luna august. Nu ştiam nimic, nici cum se plăteşte această muncă, nici cum se desfăşoară. Ştiam doar că vreau să merg. Îmi imaginam jumătate de pădure cu tufe de zmeură care se tăvălesc pe jos din cauza fructelor mari cât prunele…

Am făcut o serie de investigaţii în rândul copiilor, să aflu mai multe, după care m-am prezentat în faţa mamei, cu lecţia pregătită:

- Nu-i aşa că anul ăsta nu-mi poţi cumpăra uniformă nouă?

- Cine ţi-a spus ţie una ca asta?

- Nimeni, mi-am imaginat eu că ar fi bine dacă eu mi-aş cumpăra singură uniforma…

- Ia spune tu mai bine ce-ţi trece prin capul ăla roşcovan.

- Mă gândeam şi eu aşa.. ce-ar fi să mă duc la cules de zmeură?

- Nici vorbă! Să nu te aud! Acolo se duc numai copiii fără stăpân. Derbedeii…

Deocamdată a trebuit să-mi ţin limba în frâu. Aveam o altă posibilitate cu tata care niciodată nu-mi refuza, categoric, cererile. L-am aşteptat să vină acasă şi l-am abordat direct, văitându-mă că eu nu sunt înţeleasă.

- Ce vrei să spui cu asta?

- Păi eu vreau să mă duc să câştig un ban şi mama nu este de acord.

- În ce fel vrei să câştigi tu un ban?

- La cules de zmeură la pădure.

- Bine. Dacă vrei să te duci, eu sunt de acord şi o voi convinge şi pe maică-ta.

Aproape nu-mi venea să cred că am reuşit să obţin cu atâta uşurinţă permisiunea lor.

Tata s-a dus să se intereseze cine merge la pădure, cum se face transportul, câte zile se stă şi ce o mai fi vrut el să ştie.

Într-o seară mi-a spus:

- Mâine dimineaţă la ora 4.30 pleacă la Moşunoaiele camionul.

Inima a început să-mi bată de emoţie încât nu am fost capabilă să scot nici un sunet. Mama s-a uitat la mine pe sub sprâncene fără să zică absolut nimic. S-a ridicat şi s-a dus să-mi pregătească geanta pentru a doua zi. În timpul nopţii nu am reuşit să dorm. Imediat ce adormeam, vedeam grămezi de zmeură care se transformau în cireşe, apoi în struguri, şi tot aşa…



În zori, tata m-a trezit din somn spunându-mi să mă îmbrac repede ca să nu întârziem.

Afară era răcoare. Roua de dimineaţă semănase bobiţele ei peste tot. Cerul spuzit cu stele era senin iar luna se zărea undeva printre crengile cireşului. Greierii cântau de zor, iar rândunelele făceau ronduri pe deasupra casei. Lăbuş s-a trezit şi el, dorind să mă însoţească. Tata l-a întors din drum.



Cu geanta mea pe umăr, tata lungea pasul iar eu alergam pe lângă el. Nu mi-a spus nimic tot drumul. Nu mi-a dat nici un sfat, nici eu nu am întrebat nimic, chiar dacă aveam o mie şi una de întrebări, legate de aventura care mă aştepta. În şosea, în faţa şcolii, ne aştepta un camion descoperit care se ducea la Moşunoaiele să ia buşteni. Motorul era pornit, iar din spate ieşea un fuior de fum gros învăluind camionul într-o ceată urât mirositoare.

- M’neaţa Ioane! Vii cu noi la Moşunoaiele? am auzit eu o voce care mi se părea cunoscută.

- Nu, vine fata mea, a răspuns tata luându-mă de subţiori şi ajutându-mă să urc în camion.

Erau vreo zece copii, pe unii îi cunoşteam, pe alţii nu. Vocea cunoscută era a unei prietene de-a părinţilor mei. M-am simţit mai liniştită şi în siguranţă văzând că sunt în mâini bune. Mi-am găsit un loc în spatele cabinei unde era genuită, pe jos, prelata camionului. Mi-am lăsat geanta şi l-am salutat pe tata, care avea un zâmbet amar în colţul gurii. Becul spânzurat în vârful unui stâlp de beton bătea perpendicular pe cabina camionului, lumina acestuia reflectându-se ca într-un mic lac. Roua lăcrimase până şi pe cabina camionului. Mă uitam la tata şi-l simţeam trist pentru mine. Eu mă simţeam vinovată pentru tristeţea lui dar nu mai voiam să dau înapoi.



Din cabină s-au auzit nişte bătăi în plafonul acesteia dar zarva era prea mare în remorcă pentru a înţelege despre ce este vorba. Şoferul a ieşit afară din cabină, a pus un picior pe roata din stânga, s-a agăţat cu mâinile de lăturaşii remorcii şi s-a răstit la noi:

- Aţi terminat de ţipat? Gata, plecăm! Aşezaţi-vă pe jos toţi că nu am voie să transport persoane. Ăsta este un camion pentru buşteni.

Eu am făcut cu mâna tatălui meu şi m-am aşezat pe prelata făcută grămadă. Prietena părinţilor mei stătea lângă mine, ceilalţi fiind aşezaţi care pe unde putea. Camionul s-a urnit din loc, făcâd un zgomot asurzitor. Când am trecut peste podul de la biserică, mi-au clănţănit dinţii în gură de la hopul pe care l-a făcut camionul. Încet încet, am ieşit din sat şi cufundându-ne în pădure pe drumul care ducea la Moşunoaiele.

Eu nu mai fusesem niciodată acolo.

Ştiam că este un schit de călugări unde se face slujbă doar la Paşte şi la Sf Maria, însă, era atât de departe, încât nu se putea ajunge fără să ai o maşină la dispoziţie.

Într-un târziu cred ca am adormit cu capul pe umărul femeii de lângă mine. M-a trezit o rază de soare care-mi gâdila genele. Am deschis uşor ochii şi mi-am amintit unde eram. În jurul meu toţi copiii dormeau, unii întinşi de-a binelea pe podeaua camionului, cu genţile sub cap. M-am ridicat în picioare şi am privit în jur. Pădurea era aproape. Am întins o mână şi am atins frunzele unui copac, apoi ale copacului următor, până când au început să mă usture degetele. Am auzit bubuiala din cabină şi am înţeles că m-a văzut şoferul că stau în picioare.

După puţin timp, camionul s-a oprit iar copiii s-au trezit, unii singuri, alţii fiind atenţionaţi că am ajuns.

Şoferul a dat jos laturaşul din spatele camionului, a pus o scăriţa pe care noi am coborât, fiecare cu paporniţa lui.

Drumul se termina chiar colo.

Eram într-un loc de vis…

O pajişte mare acoperită de covorul verde ţesut de iarba bătută, se aşternea la umbra câtorva copaci seculari. Pe tulpina fiecărui copac era o tăbliţa din lemn pe care era scris: OCROTIT DE LEGE



Aerul proaspăt şi curat, primenea ziua chiar dacă era trecut de ora zece. Noi toţi eram amorţiţi de la cele cinci ore petrecute în camion. Câţiva copii care ştiau rostul locului, s-au dus spre albia pârâului să-şi spele mâinile. Unul mai mare, a spus că trebuie să mergem la cabană că altfel pierdem masa de prânz. Ne-am adunat cu toţii şi am pornit pe o potecă spre cabana unde urma să locuim. Poteca şerpuită era aproape de albia pârâului care murmura încet, trecând pe lângă noi. Am ajuns la cabană repede, deoarece era foarte aproape.



Clădirea mare, cu două etaje, construită din beton avea pe perete agăţată o tablă pe care era scrisă destinaţia cabanei şi locul în care ne găseam. Am intrat în hol, sperând să-l găsim pe responsabil acolo. Nu era. Ne-am dus prin spate, la magazin, dar acesta era închis, având un lacăt mare pe uşă. Nu era nimic scris, nici când deschide, nici unde este gestionarul.



Cu alte cuvinte, ne-am trezit că nu avem unde dormi, şi nici de unde cumpăra de mâncare. Eu ştiam că mama mi-a pus ceva în geantă dar mă ruşinam să mănânc singură, şi nici nu aveam destul ca să dau la toţi. Unii copii s-au împrăştiat prin pădure, alţii stăteau la soare pe marginea pârâului, fiecare dus pe gânduri.

După amiază, când deja eram cu toţii morţi de foame, a apărut pădurarul care răspundea de cabană împreună cu gestionarul; doi burtoşi cu pălăriile lor verzi puse ştrengăreşte pe vârful capului, s-au holbat la noi, neştiind ce să spună. Imediat gestionarul a deschis magazinul iar copiii au început să ceară de-a valma: eugenii, biscuiţi, halva, măsline, pâine, conserve…de toate.

- Stoooop, a stigat acesta. Cine are bani, cumpără, cine nu, trebuie să-mi de-a un buletin ca să-l trec în caiet. Când culegeţi zmeură, tot la mine o aduceţi. Vă scad din ceea ce trebuie să vă plătesc.

Un cor de voci au stârnit un vacarm de neînchipuit.

Eu nu aveam nevoie să iau nimic pe datorie deşi, la drept vorbind, mi se părea o noutate absolută să mănânc conservă; daca m-ar fi văzut mama, nu ştiu ce mi-ar fi făcut!



După ce toată lumea şi-a potolit foamea, gestionarul ne-a dus la etajul doi în camerele unde trebuia să dormim. Eu imi închipuiam cine ştie ce.

A deschis uşa la o cameră mare, mai mare decât o clasă de şcoală, unde erau aşezate, unele peste altele, paturile din fier, doar cu saltea, fără aşternuturi, fără perne. Prin ferestrele fără perdele, se vedea pădurea aşternută sub ochii noştri de o parte si de alta a părâului care lucea, sărutat de soare de alocuri, aproape de zidurile cabanei.

- Astăzi nu se poate merge la cules de zmeură, este prea târziu.

- Dar noi am ajuns devremea…a încercat careva să vocifereze.

- Gura, aici eu comand. Mâine dimineaţă, la ora şase, toată lumea în picioare. Veniţi la mine să luati găleţile. Fiecare ia câte două găleţi. Când le umpleţi, reveniţi la mine în magazin, eu le cântăresc şi vă dau banii pe cules. Aţi înţeles?

S-a auzit câte un mormăit pe ici pe colo, dar gestionarul deja plecase. În cameră erau peste douăzeci de paturi suprapuse. Băieţii s-au cocoţat imediat pe paturile de deasupra, luându-ne peste picior ca noi fetele nu suntem în stare. Eu am demonstrat, cu buzele ţuguiate, că sunt la fel de sprintenă ca şi ei. Mi-am scos pijamaua dar imi era frig, aşa că nu m-am dezbrăcat. Mi-a venit în minte mama Ileana care dormea îmbrăcată de câte ori venea la noi. Mi-am zis: “şi ce dacă!” şi m-am gemuit ca să mă încălzesc.

Prietena părinţilor mei dormea în patul de sub mine. La un moment dat, mă împunge cu ceva prin saltea şi mă trezeşte:

- Ce se întâmplă tanti? întreb eu somnoroasă.

- Plouă, imi răspunde ea.

- Plouă? Întreb eu cu voce destul de ridicată pentru ai trezi şi pe ceilalţi.

Cât ai clipi din ochi, toată suflarea era în picioare, ciorchine la ferestre. Asta era o mare nenorocire. Ploaia era binevenită, dar nu în această împrejurare. Au ieşit din cameră mai întâi băieţii, ca şi cum nu ar fi crezut ochilor dacă privesc de la fereastră. Am ieşit şi eu după ei. O ploaie mocănească bătea cu picăturile ei mici şi dese pădurea. Aerul era rece de ne-au trecut fiori din cap până în picioare. Am fugit din nou la adăpost, în cameră, cu mâinile strânse în jurul pieptului. Doar prietena părinţilor mei rămăsese în cameră, aşezată pe marginea patului, cu capul în pumni.

- Cum e afară?

- Plouă. Ploaie mocănească. Asta durează multe zile, am spus noi atotştiutori.

- Chiar dacă se opreşte ploaia, nu putem culege astăzi zmeura. Trebuie să fie uscate fructele, altfel se mucegăiesc, adăugat femeia.

Ne-am uitat unii la alţii neştiind ce să facem.

- Trebuie să plecăm, a spus femeia.

- Cuuuum? am întrebat noi toţi.

- Dacă rămânem nu putem plăti camera. Este gratis doar o noapte.

Am intrat în agitaţie cu toţii. Nu ne aşteptam la aşa o veste dar, nici unul din noi nu avea bani de plătit cabana.

Fiecare şi-a luat bagajul şi am ieşit afară cu gând să-l găsim pe gestionar. Acesta nu era de găsit. Pădurarul s-a dus sus să inventarieze camera şi văzând că nu-i lipseşte nimic ne-a spus că din partea lui putem pleca. Câtă vreme nimeni nu luase nimic pe datorie de la magazin, eram liberi să plecăm chiar dacă gestionarul lipsea.



Am salutat pădurarul şi cu inima grea, ne-am îndreptat spre luminişul unde ne lăsase camionul. Nici urmă de camion. Acesta plecase. Ne-am strâns chiorchine pe lângă femeia care era cu noi, singurul adult din grup de altfel. Aceasta ne-a spus că nu putem rămâne pe loc în aşteptarea unui camion. Camioanele vin goale şi se întorc spre sat pline. Nu avem de ales.Trebuie să plecăm pe jos. Sunt douzecişicinci de kilometri până în sat.

Cu capetele plecate, târând după noi bagajele, am ieşit la drumul pe unde venise camionul. Ploaia se mai rărise dar cerul era ameninţător, gri şi greu ca plumbul. Pe alocuri, norii urâţi parcă se prijineau pe vârfurile copacilor.

Am luat-o încet pe drumul ca o mocirlă până când femeia ne-a spus să mergem pe sub poalele pădurii, astfel scăpăm de noroi şi ne putem adăposti dacă ploaia începe mai tare.

Picioarele erau doi automaţi care se mişcau fără nici o noimă, spatele înţepenise în aceeaşi poziţie de la plecare, când, într-un târziu, femeia care luase comanda grupului, ne-a spus să ne oprim la poalele unei păduri. Am intrat în pădure şi am căutat un loc uscat unde să ne aşezăm. Carnea îmi pulsa ca şi cum m-ar fi bătut careva cu varga. Câţiva băieţi s-au întins pe frunzele umede dar femeia i-a pus pe fugă, spunându-le că trebuie să stea să se odihneasca, fără să se tolănească pe jos.

Ne-am ridicat din nou şi am plecat mai departe. Din când în când, femeia ne obliga să ne oprim. Nu a trecut pe lângă noi nici un camion; nici la deal, nici la vale.

Noi am plecat de la Moşunoaiele înainte de ora nouă, dimineaţa. Era seară când am ajuns la intrarea în sat. În depărtare se auzeau clopotele bisericii bătând a mort. Ne-am gândit fiecare în sinea lui că a murit careva dar eram prea obosiţi ca să mai conversăm.



Înainte să ajungem la locul de unde ne luase camionul, am văzut lume multă strânsă în mijlocul drumului, dar, cand ne-am apropiat, am văzut câţiva buşteni uriaşi în mijlocul drumului, altii fiind în şanţul din faţa unei case. Eu m-am gândit că poate gospodarul a cumpărat lemn mult pentru iarnă; dar ce face toată lumea aia la poarta lui? Apropiindu-ne de locul cu pricina, am aflat o veste foarte tristă. Camionul care ne-a dus la Moşunoaiele, la întoarcere, în timp ce trecea prin faţa casei respective, nu se ştie din care motiv, oblonul din stânga a cedat, iar buştenii s-au răsturnat din mers. Din nefericire, pe podeţul de la stradă, stătea un băiat care era într-o clasă paralelă cu a mea şi pe care, eu îl cunoşteam bine.

Am uitat de ploaie, de frig, de durerea de picioare şi de toată păţania noastră. Nu ştiam cum să fac, să aflu dacă a păţit ceva colegul meu. M-am strecurat printre oameni şi am ajuns în curte. Din casă se auzea bocetul femeilor iar la uşă atârna doliul mare, negru, pe care era scris numele băiatului.

M-am retras din mijlocul mulţimii, cu strigătele de jale care-mi sfredeleau urechile şi am fugit cât m-au mai ţinut picioarele, acasă, la ai mei.

Am intrat în curte val vârtej, aruncându-mă direct în braţele mamei pe care am pupat-o, cum nu o mai pupasem niciodată. Tata era şi el pe acolo iar în câteva secunde eram toţi trei îmbrăţişaţi, cu lacrimi firbinţi pe obraji.

A doua zi, de dimineaţă, m-am dus cu mama la dispensar să mă consulte doctorul nu care cumva să fi prins ceva la plămâni.

Când i-am povestit acestuia păţania cu pădurea şi restul peripeţiei, a râs cu lacrimi.

Eu nu vedeam nimic amuzant în povestea mea. Chiar doream să-mi cumpăr singură uniforma de şcoală.

El nu putea înţelege.

Nu avea copii, nu avea probleme financiare şi ca atare, nu ştia ce înseamnă să ai nevoile mai mari decât buzunarele, aşa cum ştiam eu urmărind atentă cum chiverniseau ai mei fiecare bănuţ...






August








Căldura era insuportabilă. Lumea mergea grăbită, uitându-se în toate părţile, chiar dacă nu se ducea nicăieri. Copacii nu făceau faţă, cu umbra lor, la dogoreala pe care soarele în mod constant, o trimitea pe pământ, ca nişte trâmbe de foc. Iarba pierise de mult lăsând pământul gol, pârjolit, să crape de sete. Vântul plecase în alte părţi ale lumii, să plimbe norii pe cer şi să răcorească pielea omenirii. Bărbaţii puneau mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare, să vadă vreun nor pe cer. Ciuleau urechea să audă o adiere de vânt, dar liniştea le spărgea timpanele. Femeile, cu baticurile pe ochi, priveau nepotincioase cum se topeşte totul în calea căldurii. Copii, fără griji şi fără teamă, alergau desculţi prin praful fin, până ajungeau la pârâul aproape sec unde speriau câte un cârd de gâşte, păzite cu străşnicie de gânsacul cel mare şi sâsâit. Pârâul, la fel ca pământul, suferea, aşa că, se retrăsese pe undeva, ca să nu piară şi el de cald. Animalele erau nervoase pentru căldura mare pe care o simţeau din plin, chiar dacă oamenii le despuiaseră, pe unele, de povara lânii. Câinii şi pisicile, stăteau tolănite la umbră, pe sub lemne, scoţând din când în când la lumină, câte un ochi somnoros. La fântâni, ciotura nu se oprea, omenii trăgând găleţi după găleţi pentru animale şi pentru nevoile casei, scrâşnind din dinţi, gata să ocărască.



În înaltul cerului, o pasăre singuratică, striga pe limba ei, că moare de sete.

Zborul ei este înalt, înalt, până nu se mai vede, ca o rază ce se subţiază până se contopeşte cu albastrul cerului, ca apoi să coboare ca şi cum ar fi moartă, când, dintr-o dată, aproape de pământ, işi ia din nou zborul spre înaltul cerului, făcându-se din nou nevăzută. Face totul cu pliscul deschis, cântându-şi jalea, într-un vers neîntrerupt.

Ea este Caia, cea cu ghearele roz, frumoase, aproape transparente. Poartă blestemul veşnic cu ea. Legenda spune că, atunci când Dumnezeu a chemat la el toate vietăţile pământului să participe la săpatul fântânilor, Caia s-a gândit bine să refuze, spunând că-şi murdăreşte picioare. S-au răzvrătit toate suratele ei, a fost gâlceavă mare pe pământ, ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu să ia o decizie: Caia v-a cerşi veşnic apa, dar, o v-a avea, doar când plouă zburând în înaltul cerului, cu pliscul deschis...



Pe aşa o arşiţa, chiar şi iazul nostru a avut de suferit. În ciuda faptului că avea trei izvoare ale sale plus apa de la fântână care prin gârlici ajungea în iaz, ca mai departe, surplusul de apă să se scurgă printr-un alt gârlici mai lung, în pârâu, nivelul său a scăzut.



Părinţii mei, după ce au reuşit să-şi pună pe picioare gospodăria, au trecut la amenajarea grădinii. Tata şi-a dorit un iaz al său. După ce a săpat până a dat de izvoare, a populat iazul cu peşti. A amenajat împrejurimile cu sălcii pletoase, ale căror rădăcini, trebuiau să ţină bine malurile iazului şi să facă umbră bună celor care vor să se desfete pe malul apei. Trifoiul semănat de jur împrejurul iazului, făcea acest loc atrăgător şi îmbia pe cine ajungea acolo, să se tolănească la umbră.

De data asta, umbra nu mai era atât de deasă, trifoiul nu era chiar vesel, iar iazul se îmbâcsise cu plante acvatice. Malurile păreau mai înalte ca de obicei, rânjind unele la altele, cu rădăcinile sălciilor ca nişte dinţi strâmbi, iar apa joasă de o şchioapă, ascundea populaţia iazului. Broscoii groşi cu ochii lor bulbucaţi, săreau de colo colo, fără teamă. Câte o ciulimestriţă dădea din coada ei subţire, urcându-se anevoie pe câte o frunză, numai că, în clipa următoare, se ducea la fund din cauza greutăţii ei.



Tata a chemat câteva persoane să-i dea o mână de ajutor la curăţatul iazului, iar aceştia au venit cu familiile lor la noi. Mama a făcut plăcinte “Poale în brâu”, cu brânză de la putină. Mirosul lor ca o chemare ispititoare se răspândea în văzduhul amorţit, facând nările să freamăte. Tata a scos ţuică de pere pe care a aşezat-o pe masă, lângă plăcinte. Totul era aşezat pe masa mare acoperită cu faţa de masă, bună, din poplin cusută cu maci roşii chiar de mama, sub părul din faţa casei.

Eu eram sub dudul de la drum, când am văzut că ajunge la noi, un alai ciudat. În fruntea grupului era un ţigan cu o pălărie cât roata carului de sub care răsăreau o pereche de sprâncene neobişnuit de mari şi ciufulite şi o mustaţa cât coada lui Mişu, motanul meu. Cu acordeonul pe umăr, cămaşa verde care plesnea pe burta lui enormă, chimirul lat bătut cu ţinte ce sclipeau ca cioburile de oglindă la soare şi pantalonii bufanţi care terminau într-o pereche de încălţări neobişnuite cu ceva metalic în vârf.

Eu mi-am pus mâna la gură să-mi ascund dorinţa de a râde, dar, când am văzut un alt om cu vioara şi încă unul cu o tobă legată de gât, am început să râd în hohote. Mi-a trecut repede când, după colţ, a început să apară şi altă lume pestriţă, bărbaţi, femei, copii, toţi se revărsau în curtea noastră.

Au trecut toţi prin faţa mea, în vreme ce mie începea să-mi bată inima tot mai tare. S-a aşezat care pe unde a putut, sub părul din faţa casei şi au început să se înfrupte din ceea ce era pe masă.

- Mmm Ioană, dar ce bune sunt plăcintele astea! Ce ai pus în ele?

- Păi, ce se pune. Ouă, zahăr, vanilie şi brânză…ei!...şi cocă pentru cozonac, a răspuns mama, că doar sunt “Poale în brâu.”

În puţin timp pe masă nu a mai rămas nimic, nici măcar o firimitură pentru o vrăbiuţă. Toată lumea a plecat pe alee spre iaz, cu acordionistul în frunte. Au rămas la urmă mama şi tata cărând cu ei câteva borcane foarte mari.

Eu nu am întrebat nimic. Ştiam ce se întâmplă când apar borcanele mari: urmau să curăţe iazul iar peştii, ajungeau în borcane.

Cu inima frântă de durere, i-am urmat tăcută în grădină.

Târnele aşteptau cuminţi, unele peste altele, pe malul iazului. Alaiul pestriţ se împrăştiase printre rândurile de legume din grădina mamei. Un ţigan, cel cu toba, glumea cu o pară, încercând să o de-a jos cu băţul, numai că, fiind neatent, i-a căzut drept pe nas de a văzut stele verzi de durere. Ceilalţi au râs în gura mare de păţania toboşarul. Un altul, cel cu vioara, se trudea să scoată din pământ câţiva mocovi încăpăţânaţi, care ţineau morţiş să mai rămână acolo unde sunt. A rămas cu frunzele în mână şi cu şezutul pe pământ, stârnind alte hohote de râs.



Iazul era trist din cauza secetei. Apa scăzuse mult, în ciuda celor trei izvoare şi a apei care venea de la fântână. Iarba de baltă năpădise iazul. Malurile păreau mai înalte rânjind unele la altele cu rădăcinile sălciilor, goale şi strambe ca nişte dinţi uriaşi. Iazul părea o baltă oarecare, unde broscoii mari şi gălăgioşi, erau la ei acasă, orăcăind cât îi ţinea guşa lor albă. Peştii stăteau ascunşi fiecare pe unde putea. Lipsea joaca lor, când, ca nişte săgeţi, sărind din apă, făceau o ploaie de stropi clistalini care, în cadere, formau cercuri concentrice, sticând armonia oglinzii de apă; trimiteau spre cer sclipiri de argint din solzii lor, sărutaţi o clipă de razele soarelui.

Ah, cum iubeam acest spectacol pe care-l pândeam uneori ore întregi!



La un moment dat, tata a dat semnalul de începere a curăţirii iazului. Bărbaţii şi-au suflecat pantalonii, unul a încălţat cizme lungi de pescar…altul, aşa cum era… au coborât în iaz, doi câte doi, ţinând de torţi câte o târnă.



Tata coordona acţiunea, fiind în mijlocul iazului. Pe mal rămăseseră patru bărbaţi, care aveau o altă sarcină. Soarele cobora drept, trimitând suliţe de foc tuturor, fără deosebire. De jur împrejurul iazului, femeile şi copiii, curioşi nevoie mare, s-au aşezat pe ceea ce rămăsese din covorul de trifoi, lăsând liberă partea dinspre pârâu. În fiecare colţ al iazului, doi câte doi, cu coşul desupra apei, aşteptau semnalul de începere pe care trebuia să-l dea tata.

Ca la curse, când tata a lăsat mâna în jos, bărbaţii au scufundat coşurile în apă, ca în mai puţin de jumătate de minut, să le ridice la suprafaţă, aproape pline de mâl.



Eu m-am întors cu spatele, să nu văd prietenii mei, peştii îmbrăcaţi în solzi de argint, cum se zbat pe noroiul negru, căutând o gură de apă. Ştiam cum se desfăşura totul. Coş după coş scotea afară mâlul depus pe fundul iazului, împreună cu iarba care invadase totul. Peştii nu puţeau fi scutiţi. Uneori erau câte trei, patru, în mijlocul mâlului, sau, mai tragic, erau desupra zbătându-se să scape din strânsoarea dătătoare de moarte. Coşurile cu mâl erau duse de cei de pe mal spre pârâu, răsturnate, iar peştii, după mărime, pusi in borcane.

De pe mal, copii numărau peştii.

Cu fiecare numărătoare, eu simţeam cum mi se sfâşie inima de durere. Îmi înfingeam unghiile în palmă ca să nu strig la ei să tacă. Stăteam de una singură, cu genunchii la gură, în spatele tufelor de zmeură, cu lacrimi în ochi. Aveam în faţă tot spectacolul. Femeile şi copii adunaţi ciorchine pe malul iazului, unii pe burtă, alţii agăţaţi de câte o salcie uitându-se în jos să vadă primii câţi peşti mai ies cu următorul coş. Eu îmi imaginam că mă duc tiptil prin spate şi le dau brânci în apa murdară, ca să le treacă cheful să se mai distreze pe seama bieţilor peşti nevinovaţi. Între timp însă, în borcanele mari, se adunau tot mai mulţi peşti, puşi pe căprării, după mărime.



Când s-a lăsat seara, tata a dat semnalul de încetare a activităţii care le luase o după amiază întreagă. Iazul începuse să-şi revină, bolborosind pe unde izvoarele fuseseră curăţate bine. Bărbaţii au ieşit din apa care acum le ajungea până la brâu, înainte să fie o problemă. Cineva a pus o scară, pe care au urcat toţi cei din apă; s-au dus apoi în pădurea de arini a vecinilor, de s-au schimbat de hainele ude.

Între timp, femeile şi copii stăteau pe lângă borcanele cu peşti, adulmecând deja, cu mintea, mirosul de saramură cu mămăligă, arătând cu degetele peştii aleşi pentru grătar.

Eu am ieşit din ascunzătoarea mea şi m-am repezit la tata, ca un vultur, tocmai când lua un borcan în braţe, cu intenţia de a-l duce acasă.

- Ce ai de gând să faci? Dai peştii mei la ţigani să-i mănânce? Ei sunt prietenii mei! Peştii sunt prietenii mei. I-am văzut crescând. Ăştia, ţiganii, unde erau când peştii erau mici iar eu le ţineam de urât? Nu te mai iubesc! Gata!

- Fata tatii, ăştia sunt peşti bătrâni. Trebuiesc luaţi acasă şi mâncaţi, altfel mor.

- Nu te cred. Eu nu am văzut nici un peşte mort la noi în iaz. Eu nu te mai vreau!



Am început să alerg spre casă, pe aleea străjuită de bolta de vie, cu lacrimile care-mi curgeau şiroaie pe obraji, pentru soarta bieţilor peştişori. După câţiva paşi m-am auzit strigată de sora mea. M-am întors brusc, culegând o piatră pe care i-am aruncat-o în faţă, după care, mi-am continuat drumul dar pentru puţin. Am auzit din spate un ţipăt. Era Maria, sora mea. După alţi doi paşi, m-am oprit să văd ce s-a intamplat. Sora mea era la pământ. M-am întors înapoi, cu picioarele tremurând. Deja erau toţi în jurul ei, ciorchine. Trecând pe sub corpurile aplecate deasupra Mariei, am ajuns să văd ceea ce nu mă aşteptam. Sora mea avea gura însângerată, iar în mână avea un dinte. Piatra pe care eu am aruncat-o a lovit-o peste gură, strivindu-i buzele si rupându-i un canin. Sora mea a rămas cu un semn urât la gură pentru toată viaţa...

Îmi aminesc că am văzut nişte bucăti de cer care se învârteau încet, iar un zgomot îndepărtat ca de ploaie îmi inunda urechile. Am alunecat într-un somn dulce, care, m-a furat cu totul. M-am trezit acasă, în pat. Mama era lângă mine, îngrijorată. Mi-am amintit ce s-a întâmplat şi am întrebat de sora mea. Mama m-a liniştit spunându-mi că stă bine, dar, eu am vrut să mă ridic, să văd cu ochii mei. Un copil mi-a spus că sora mea era plecată la dispensar cu tata.

M-am ruşinat de gestul negândit pe care-l făcusem, ridicând o piatră cu care am dat în sora mea, chiar dacă ea era totul pentru mine. Uitasem de peşti, uitasem de ţiganii cu instrumentele lor, dar şi ei uitaseră de saramura pofticioasă cu care ar fi trebuit să se încheie ziua. Au plecat la casele lor, fără să fi cântat şi fără să mănânce saramura de peşte cu mămăligă, aşa cum ar fi trebuit. În acel an, au scăpat cu viaţă dragii mei pesti, mari si mici, cu preţul unei nenorociri.

Toată viaţa, de câte ori am privit-o pe sora mea, am avut o bătaie de inimă în plus, având în faţa ochilor dovada unui gest prostesc, negândit, de copil cu sufletul rănit. Nu, peştii nu erau mai importanţi decât oamenii; dar şi ei erau, sunt şi vor fi, suflete nevinovate pentru mine.






Ultima zi de şcoală








Soarele se arată de după dealuri aruncând priviri de foc cu care vrea să nimicească orice îi iese în cale, ţinând toate vietăţile departe de dogoarea sa. Umbra deasă a copacilor este o bunecuvântare pentru feţele încinse şi năduşite de căldura insuportabilă. Liniştea şi căldura domnesc în pace peste tot. Nu mişcă nimic, nici măcar o frunză.



Pe drumul bătătorit praful gros de două degete este atât de fin încât ar putea fi confundat cu făina de grâu dacă nu ar avea culoarea uşor gălbuie. Un cârd de gâşte se întorc agale de la gârlă, cu gânsacul în frunte care-şi leagănă, în ritmul lenii, corpul dolofan. Suratele sale, frumos înşiruite în urma lui, îl urmează orbeşte.



O boare de vânt se ridică de undeva şi se pierde după câteva secunde. Cu capul plecat pe o parte, gânsacul priveşte în înaltul cerului după care îşi desface aripile ce ajund aproape din gard în gard, bătându-le puternic şi chemând pe limba lui: ga, ga… Îi răspund suratele în cor după care el uită că mai înainte îi era lene şi o ia la pas în timp ce încă mai bate aripile stârnind praful care înghite restul cârdului.



În curtea vecină, câinele care nu este obişnuit să fie deranjat de la ora lui de somn, la umbra nucului, sare pe gard şi latră furios în timp ce în depărtare se aude, parcă, un tunet. Dintr-un cotlon zbugheste un motan negru care-şi arcuieşte coada în timp ce se uita cu coada ochiului la câinele scandalagiu.



Boarea de vând care mai înainte a speriat gâscanul trece de data asta printre copaci, întrerupând odihna păsărilor care stau cu aripile şi ciocurile desfăcute, cu inima bătând cu furie în piepturile lor mici. Îşi strâng pe lângă trup aripile risipite şi rămân mai departe pitite în dosul frumzelor care le apără de arşiţa.



Undeva pe aproape se aude un scârţâit de ciutură şi zăngănitul găleţii din zinc ce coboară în fântâna adâncă, până în inima pământului, unde apa este ca lacrima de curată şi bună de-ţi dă încă multe zile de trăit.



Părerea de tunet se aude mai aproape dar cerul rămâne încă senin chiar dacă, un vânt leneş dă să se furişeze în lumea adormită din sat. Pe la case au rămas doar bătrânii şi copiii, restul, cei în putere, sunt pe deal la prăşit la vie.



Este greu cu seceta. Pământul s-a uscat de tot iar sapele, ca să muşte din el, trebuie să facă scântei nu glumă. Năduşiţi, oamenii se uită la orizont şi văd cu ochii minţii nori de ploaie. Se mai uită o dată şi văd cu adevărat nori de ploaie care se ridică agale spre cer. Îşi aruncă în sus cuşmele care mai înainte îi apărau de soare şi îşi strigă unul altuia:

- Suntem salvaţi, Vasile!

- Să te audă Domnul, Ioane!



Unii lasă uneltele şi se aşează la umbra butucilor de vie, scărpinându-se în frunte cu satisfacţie şi gândind cu voce tare:

- Va să zică, dacă plouă, mâine nu se poate prăşi. Mă duc la moară…

Un altul îşi face socotelile că ar putea merge la oraş să cumpere de încălţat copiilor că iar le-au crescut picioarele şi are doi gemeni…

- Şi femeia asta a mea, nu putea face câte un plod pe rând să poată moşteni încălţările unul de la altul…



Din dosul butucilor înveşmântaţi în frunze verzi şi sănătoase, cerul nu se mai vede atât de senin, parcă dintr-o dată, s-a făcut cam întuneric. Curioşi, oamenii se uită de jur împrejur şi văd norii care se ridică din toate părţile, negri şi ameninţători de ţi-e şi frică să te uti la ei. În fuga mare sapele sunt aruncate în căruţe sau pe spate şi se pleacă spre sat, cu paşi repeziţi. În înaltul cerului a mai rămas un petec mic, albastru, care străluceşte atât de tare în mijlocul taciunelui încât fulgerul care despică cerul cu hotărâre, se pierde în abisul său. Câţiva stropi de ploaie, mari cât nuca, biciuiesc obrajii oamenilor care se văd nevoiţi să o rupă la fugă spre valea satului. Tunetul care urmează este atât de puternic încât zguduie din temelii pământul. Stropii se opresc iar oamenii cred că au răgaz să ajungă în sat dar un alt fulger şi mai luminos şi mai aproape, aduce după el un tunet care este ca o plesnitură de bici enorm, chiar lângă grupul de ţărani.



Mioara a venit la vie cu fiul ei, Costel, care astăzi trebuia să aibe ultima zi de şcoală încheind cele opt clase.

- Vino mamă cu mine la vie că nu mai pot singură. Lasă că în ultima zi de şcoală nu o să te asculte…

Costel, premiantul clasei, nu o poate refuza pe mama care este prinţesa zilelor sale...

Încă tânără, frumoasă, cu ochii verzi şi profunzi, delicată ca o floare, se unduieşte pe picioarele ei de balerină când merge prin casă. Bărbatul o umple de vânătăi de câte ori îi şade bine.

- De ce dai măi în mine, nu-ţi este ruşine de copii?

- Taci fă că-ţi umflu fălcile din nou, o ameninţă el cu pumnii strânşi şi cu flăcări în ochi…



Ploaia s-a înteţit bătând cu furie iar Mioara şi fiul ei sunt pe jos, mail mult, nu au nici măcar o haină cu care să se acopere ca să nu-i unde ploaia până la piele.

- Ştii ce facem, Costel, mamă? Ne adăpostim sub cireşul ăsta că este mare şi stufos. Nu o să ne ajungă ploaia.

- Cum vrei tu mami!

Lasă sapele jos lângă trunchiul gros şi plin de bubele timpului în care s-au format vârtejuri pline cu clei. Costel ia o bucăţică de clei şi o miroase.

- Ce frumos…

Cuvintele lui rămân suspendate în aerul despicat de un fulger orbitor urmat de tunetul înfricoşător. Mama îşi strânge odorul lângă ea şi începe să plângă de frică. Băiatul, după ce trec câteva secunde, o ia de mâini pe mama şi o roagă să stea lângă tulpina copacului unde ploaia nu bate. El face doi paşi întinzându-şi mâinile făcute căuş în care culege apa cu care-şi spală faţa de copil maturizat prea devreme. Când mâinile lui ajung să-i acopere ochii, o lumină orbioare îi paralizează tot corpul; o forţă uriaşa îl ridică de la pământ şi-l aruncă hăt departe, în mijlocul butucilor de vie, taman unde săpase mai devreme…



Ploaia a bătut cu furie în corpul chircit la pământ până l-a acoperit cu o pojghiţă de nămol care i-a intrat în urechi şi în nări. Ca prin vis, Costel simte că este undeva, parcă în vie, că-i este bine cu apa care îl îmbăiază dar nu pricepe ce face acolo. În timp ce încearcă să se ridice îşi aminteşte ce s-a întâmplat.



- Mami, strigă Costel, disperat, mergând împleticit prin noroiul lipicios din vie. Butucii nu-l ajută să ajungă la cireşul sub care s-a adăpostit Mioara, mami a lui cea frumoasă. Când mai avea câţiva paşi îşi dă seama că cireşul nu mai este…a rămas doar o bucată de trunchi înconjurat de o grămadă de aşchii împrăştiate în toate părţile.



- Mamii, strigă copilul disperat uitându-se în toate direcţiile în timp ce ploaia îi întinde şi mai mult noroiul pe faţă.



Lovit din toate părţile de ploaia furioasă, nu ştie încotro să caute… se împiedică într-un ram gros şi strămb al cireşului care zace şi el pe pămant, după care cade, lovindu-se la cap. O pace dulce îl îmbrăţişează şi-şi pierde simţurile din nou.

Ploaia se face şi mai deasă bătând cu sălbăticie pământul şi tot ce-i iese în cale. Preţ de câteva minute ritmul ploii este nebunesc după care, aşa cum a început, tot aşa tace.



Pe cărarea dintre vii, se apropie doi pompieri care au văzut de la observatorul lor trăsnetul care a lovit cireşul.

- Matale crezi că era careva sub cireş? Întreabă cel tânăr.

- Nu, nu cred. Ştie toată lumea că cireşul atrage trăsnetul.

- Dacă zici matale…

Cei doi pompieri se apropie şi rămân blocaţi. Pe marginea unui şanţ prin care curge furios la vale un şuvoi de apă, de ploaie, zace un corp carbonizat iar mai încolo, un trup de copil acoperit de noroi…

- Ilie, fugi repede în sat şi să nu te întorci fără ajutoare, inclusiv doctorul. Nu mă interesează de unde-l scoţi, te faci doctor!



După jumătate de oră, aproape toţi locuitorii satului ajung sus, pe deal, la cireşul cel mare care s-a transformat într-o grămadă de lemne afumate de la trăsnetul ucigaş unde-şi găsise sfârşitul Mioara şi unde fiul ei, în stare de şoc, nu reuşeşte să spună un cuvânt.



- Aracan di mini, fimeilor buni, aşa ceva nu s-o măi pomenit, se cruceşte o bătrână închinându-se de zor…



Peste ani, când Costel a devenit medic aşa cum visa mami a lui, s-a întors într-o vară în sat şi a făcut o troiţă pe locul unde forţa ucigaşă l-a aruncat prin aer de două ori fără să aibe nimic dar pe prinţesa zilelor sale a luat-o din prima.



După ce a terminat troiţa, alături, Costel a sădit un cireş lângă care a pus o tablă scrisă cu caractere mari, roşii:

“NU VA ADĂPOSTIŢI SUB EL, MAI BINE VĂ UDĂ PLOAIA!”

 
 
 
 
 
 
 
 
Adevărul




Corina coboară scările, la metrou, veselă, fără griji, împrăştiind în dreapta şi în stânga priviri binevoitoare care reflectă starea ei interioară.

Tocmai a auzit zilele trecute o frază, de la cineva, care i s-a dus direct la casa inimii: fii binevoitor cu toţi şi viaţa v-a fi binevoitoare cu tine.

Ce frumos spus, s-a gândit tânăra femeie care se zbate în fiecare zi să reziste tentaţiei de a nu-i spune vreo două şefei ei, cea care este mereu ţâfnoasă şi gata să rănească pe oricine cu privirea sau cu vorba.



Este primăvară. Natura s-a trezit din nou la viaţă. În aer pluteşte mirosul de reavăn, de pământ care fermentează…ei! în oraş, în centru, mai puţin, dar prin cartiere unde pensionarii au ieşit cu sape şi hârleţe să aranjeze spaţiile din jurul blocurilor, este altceva.



Ziua a început bine, cu aroma cafelei care a făcut-o pe Corina să mormăiască un mulţumesc pe sub aşternuturile chinuite de ea şi prietenul ei cel drag, căţelul. Deschide un ochi şi vede coada tovarăşului ei de singurătate, mişcându-se atât de lent încât o apucă somnul din nou.

- Domnişoară, este ora şapte, trebuie să vă ridicaţi din pat că nu-i duminică. Ori credeţi că mă duc eu la serviciu în locul dumneavaoastra?

- Tanti Marika, te rog să nu mă baţi la cap de dimineaţă. Şi apoi, în loc să mă cerţi, de ce nu-mi aduci cafeaua la pat?

- Of, fetele astea…dă să spună menajera, dar, căţelul trage două ham- ham, de răsună casa, ceea ce-i taie cheful femeii să mai adauge ceva. Se aude lipăitul papucilor menajerei care intră în bucătărie de unde iese cu o tavă pe care a asezat cu grijă o ceşcă de cafea, aromată cu hel, aşa cum place fetei.



În drum,spre staţia de metrou, Corina cumpără un bucheţel de frezii galbene. Uite aşa, trecând pe lângă o femeie, în vârstă, care avea câteva buchetele aşezate pe un ziar ud, fetei i-a venit chef să-şi dăruiască singură flori. A ales frezii galbene, îi plac tare mult florile galbene...când le aşează în glastră are impresia că sorele locuieşte la ea.

Când o să spună colegelor de birou că şi le-a cumpărat ea, iar o să comenteze răutăcioasele alea: “Ce ne tot îmbrobodeşti tu pe noi? Ai vreo unul care te aşteaptă dimineaţa”parcă nu le-ar cunoaşte… De fiecare dată când spune ceva, au de adăugat câte o mică răutate, chiar dacă în glumă. Corina le iartă întotdeauna, însă, uneori sunt atât de exagerate că le-ar pune sare în cafea, în loc de zahăr.

S-a ataşat de cele trei colege ale ei. Lucrează împreună de mai bine de trei ani şi încă nu s-au supărat niciodată, ceea ce este rar între femei. La pauza de la ora zece mănâncă împreună toate patru. Doamna Irina este cea mai în vârstă. Peste câţiva ani iese la pensie. Este micuţă de statură şi rotunjoară. În fiecare zi este la dietă, dar, la pauză, după ce fiecare spune “gata, nu mai mănânc”, ea se roagă de fiecare să mai ia, lăudând bucăţica rămasă pe farfurie ca şi cum ar fi ceva nemaipomenit de bun. La sfârşit, adică în fiecare zi, se termină la fel, doamna Irina, înainte să suspine împăcată cu sine, cu ochii în jos, pronunţă:

- Decât bucate aruncate, mai bine renunţ azi la dietă…

Nici celelalte două colege nu sunt mai prejos.

Una fumează ţigară după ţigară iar cealaltă, este atât de “leşinată” încât nu are vlagă nici să vorbească: dacă trebuie să spună ceva, parcă miaună. Celelalte fac eforturi pentru a-i auzi glasul stins. Amândouă se numesc Daniela, însă, pentru a fi mai uşor de înţeles despre cine este vorba, în lipsa lor, una este Dana Mare şi cealaltă Dana Mică.

În fiecare dimineaţă, la ora opt, când trebuie să înceapă programul, Dana Mare, cu ţigara între degete, face turul celorlalte birouri pentru a afla ultimele noutăţi, ultimele bancuri şi, bineînţeles cele mai picante bârfe. Până la ora nouă, cine o vede pe culegătoarea de ştiri? Doar celelalte colege de prin alte birouri sau chiar cei de la etajul patru, câteodată.



Corina ajunge jos la metrou şi aşteaptă să vină trenul. Se uită în jur cu nedumerire deoarece are impresia că lumina mai slabă ca de obicei.

I se face frig. Îşi strânge sacoul de tercot alb în jurul bustului dar frigul este pătrunzător, muscând-o până şi de inimă. Începe să-şi frece braţele, dar, între timp, ajunge metroul. Se aşează pe un scaun imediat ce un elev se ridică să coboare la următoarea staţie. Mulţumeşte în gândul ei copilului pentru scaunul cald care-i dă un pic de confort. La staţia următoare vagonul se aglomerează foarte tare iar cineva care se ţine de bara de deasupra capului ei, îi dă din când în când câte un cot. Ar vrea să vocifereze dar parcă glasul nu vrea să iasă. Îşi spune că oricum nu are rost, la a doua staţie coboară. Dă să se ridice în picioare, însă, cade din nou pe scaun ca şi cum ar avea picioarele din lână. Se uită disperată în jur şi iarăşi i se pare că lumina scade. De data asta, prin difuzoare, este anunţată staţia la care trebuie să coboare ea. Îşi face curaj, se ridică şi cere voie să ajungă la uşă. Simte cum în stomac se formează un ghem iar în gură are un gust ciudat. Trenul se opreşte şi valul de călători care coboară o împinge afară, pe peron, vreand nevrând. Corina vrea să tragă o gură de aer dar acesta nu-i ajunge…se forţează însă…



Se vede întinsă pe jos, cu degetele strânse pe bucheţelul de flori delicate. Cineva aduce o sticlă din care toarnă apă în podul palmei...

Privirea îi fuge în sus şi vede departe, foarte departe, un porumbel alb, strălucitor, care are aripile desfăcute dar nu zboară. Desface şi ea braţele ca porumbelul alb, strălucitor, mişcă din ele şi începe să se ridice ca şi cum nu ar avea greutate. Porumbelul se îndepărtează iar ea mişcă şi mai mult din braţele fără aripi, pentru a se apropia într-atât, încât să vadă mai bine ce este acea pasărea albă, strălucitoare. Distanţa dintre ei se măreşte iar Corina simte cum un braţ nu se mai mişcă. Vrea să-l forţeze dar nici celălalt nu mai vrea să bată aerul. Pământul o trage în jos, dar ea se uită tot la lumina albă, strălucitoare care vine de la pasăre, numai că, aceasta se micşorează din ce în ce mai mult, până dispare…

- Domnişoară, ce bine că aţi deschis ochii…sunteti norocoasă că nu v-aţi lovit la cap.

- Uite dragă cum a ţinut ea florile alea în mână, nu le-a lăsat nici cât a fost leşinată..

- O fi gravidă…



În jurul ei, câteva zeci de persoane s-au oprit, unii să de-a ajutor tinerei căzute din picioare, ca un ram retezat, alţii doar din curiozitate, că de, dacă spectacolul este gratis, de ce nu?... Şuşotesc între ei în timp ce un bărbat între două vârste care i-a pus sub cap servieta lui, de contabil, o mângâie pe păr. Corina deschide ochii cu greu şi vede deasupra ei o puzderie de ochi şi sprăncene necunoscute…ridică mâna cu florile care se desfac în trei, rămânâdu-i doar partea prinsă în cleştele degetelor. Zâmbeşte spectacolului făcut de florile despărţite şi încearcă să se ridice. Un val de greaţă o întinde din nou pe jos. Nu înţelege ce are. De dimineaţă se simţea atât de bine. A băut cafeau la pat, s-a jucat cu câinele ei cel drag, şi-a cumpărat flori…ce să-şi dorească mai mult?



Ceva o împunge în ceafă. Bagă mâna uşurel dar se răneşte la un deget în încuietoarea servietei de contabil. Zâmbeşte. Consideră că poate sta în picioare, se simte bine…întinde o mână pe care cineva i-o prinde şi dă să se ridice. Nu, nu este cazul. Închide ochii o clipă, iar staţia de metrou începe să se învârtă mai întâi încet, încet, după care, din ce în ce mai repede până vede din nou porumbelul alb, strălucitor, de data asta, aşezat chiar lângă ea. Se uită în ochii lui şi vede chipul mamei, brăzdat de lacrimi, distrus de durere. Porumbelul închide o clipă ochii, iar când îi deschide din nou, Corina vede chipul tatălui, la fel de îndurerat. Vrea să ajungă la porumbel dar acesta s-a evaporat. Rămâne cu ochii închişi urmărind o discuţie aprinsă în legătură cu ea:

- Trebuie să o ducem la spital, fata asta are o problemă gravă.

- E gravidă domnule, ce bolnavă, he,he, ştim noi cum este cu fetele astea tinere...

- Daţi-vă la o parte oameni buni. Nu vedeţi că-i luaţi tot aerul? Nu-şi poate reveni din cauza voastră. O sufocaţi...

- Ce spui domnule? Eşti medic?

- Exact. Hai să te ridici în picioare, te ajut eu. Cum te cheamă?

- Corina.

- Ai vreao boală gravă, din câte ştii tu? Adică, ceva grav, care putea să-ţi pricinuiască pierderea cunoştinţei de două ori?

- Nu, din câte ştiu eu, nu. Doar că trebuia să-l cunosc pe El.

- Pe El? Cine este?

- Ei, nu pot explica. Dar l-am văzut. Era alb strălucitor.

- Sigur te simţi bine? întreabă medicul anonim, ridicând din sprâncene.

- Acum da, mă simt bine. Şi mai ştiu că părinţii mei mă iubesc foarte mult.

- Sunt fericit pentru tine că eşti iubită de părinţi dar ce legătură are cu leşinul tău?

- Pentru voi nici una…pentru mine are o legatură…chiar prea mare pentru a putea fi explicată în câteva cuvinte. Vreau să dau un telefon, mă ajutaţi vă rag să ajung până la cabină? Trebuie să mă învoiesc de la serviciu, nu pot merge în halul ăsta.

- Nu vrei să te duc la spital?

- Dar eu nu am nimic, serios…



Corina s-a învoit de la serviciu, prin telefon, direct de la şefa ei, care, spre surprinderea fetei, nu i-a pus întrebări indiscrete, aşa cum îi este felul.



A stat o vreme pe o bancă, la soare, învăluită in lumina acestuia, gândindu-se la ceea ce s-a întâmplat. Încă îi mai tremură un pic stomacul dar este sigură că nu are nimic grav, cu atât mai puţin gravidă. Este singură de doi ani, aşa că, nici pomeneală. Totuşi, o să-şi facă nişte analize de sânge pentru liniştea personală.



Paşii o duc spre o bisericuţă ascunsă după nişte clădiri impunătoare. Vrea să se spovedească, să vadă dacă reuşeşte să înţeleagă mesajul primit de dincolo de voal. Este convinsă că viaţa ei nu v-a mai fi aceeaşi.

Acum ştie că El există.

I s-a arătat prin înfăţişarea albă, luminoasă, care, zbura fără să dea din aripi, şi, prin imaginea părinţilor, găsită în ochii păsării de lumină, unde, a văzut iubirea lor neţărmurită pentru fata care trăieşte departe de casa unde s-a născut.

Acum ştie că depărtarea nu ştirbeşte sentimentul iubirii iar neştiinţa nu şterge Adevărul.

El este acolo dintotdeauna, pentru oricine crede sau nu crede, în lumină şi iubire eternă.

 
 
 
 
 
 
 

 

Arsă de dragoste




Nu a pus geană pe geană, toată noaptea.

Abia aţipea un pic, sărea în sus ca arsă: picături reci de apă o băteau pe faţă fără milă. De fiecare dată când o fura somnul, aceeaşi senzaţie ciudată ca şi cum i-ar fi fost interzis să doarmă.

S-a învârtit toată noaptea în pat fără să găsească pace în pielea ei de foc, inima grăbită să ajungă cine ştie unde, pleoapele care nu se mai iubesc între ele ci vor să stea separate iar gura…gura ei ar vrea să strige cât o ţin plămânii: te iubeeesc!

Mihaela, o adolescentă în creştere, este îndrăgostită.

Nici ea nu a înţeles ce i se întâmplă până când colega ei de bancă nu i-a dat un ghiont apostrofând-o când a văzut că visează, cu ochii pe pereţi, în timpul orelor:

- Tu eşti îndrăgostită! Cine-i fericitul?



Iese din casă înaintea tuturor îndreptându-se spre plajă.

Aerul dimineţii o înfioară răcorindu-i pielea si domolindu-i bătăile inimii. Grăbeşte pasul uitându-se la orizont de unde peste putin naşte soarele.

Îl vede de departe, la locul lui, pe o stâncă plată, la malul mării.

Stă nemişcat, cu picoarele încrucişate şi spatele drept. Cămaşa albastră, prea largă pentru trupul lui slăbănog, flutură de la curenţii de aer de pe malul mării. Conturul lui se profilează pe faţa nemişcată a apei, terminând la orizont de unde câteva raze de aur portocaliu formează o coroană deasupra capului bărbatului. Este ca o pată de culoare în zorii zilei cristaline.

Perscăruşii ţipă de plăcerea jocului în aerul pur al dimineţii, tăind zările, lăsându-se o secundă pe obrazul mării unde sărutul lor stârnesc cercuri moi de apă.

Din depărtare se aude un zgomot înfundat: este tractorul cu lamă care nivelează nisipul, pregătind plaja pentru o zi plină, de vară.



Mihaela s-a oprit la postul ei de observaţie, undeva, pe malul înalt, de unde se vede toată plaja ca în palmă.

Se lasă pe vine şi cu un beţigaş găsit prin preajmă începe să deseneze, pe pământul ars de soare, inimi. Mătură cu privirea flămândă plaja, întinderea nemişcată de apă, oprindu-se la pata albastră pe care o îmbrăţişează cu inima plină de fericire. Oftează de nenumărate ori cu gândul la momentul întâlnirii lor care nu se ştie când v-a fi, sau dacă v-a fi…

Nici nu-şi dă seama cât timp a trecut de când a ieşit din casă. Paşii au dus-o singuri acolo unde l-a văzut prima oară, la începutul verii, pe omul nemişcat. Deşi nu a trecut mai mult de o lună, i se pare o tortură prea mare pentru ea să nu cunoască faţa persoanei care i-a furat liniştea.

Pe parcursul zilei, de câte ori închide ochii, vede cămaşa albastră sau roşie, uneori verde, fluturând în boarea dimineţii.

Îl găseşte mereu acolo, aşezat pe buza apei, întâmpinând soarele din zorii zilei, o pată de culoare, un contur, fără chip, pentru care inima ei bate ca o nebună…




















O familie altfel



Strada şerpuieşte printre dealurile acoperite cu livezi de măslini, în mijlocul cărora, se ascund vile frumoase, împrejmuite cu garduri vii, de mai bine de doi metri înălţime.

Din vale nu se vede nimic. La o curbă, o strada îngustă, străjuită de brazi, se pierde în inima dealului, ducând la un restaurant, renumit în zonă. Mai face câteva cotituri strada, până ajungem la o intersecţie, chiar intr-o curbă periculoasă: Fără nici o semnalizare, doar o oglindă mare rotundă, plantată în vârful unui stâlp, pe stânga, ne ajută să vedem dacă vine careva din dreapta noastră. Cotim la stânga, pe o străduţă strâmtă, cât să încapă maşina. Rugii de mure de pe ambele margini ale străduţei, zgărie vopseaua maşinii, fără să lase urme. După câteva sute de metri, în faţa noastră, se deschide o panoramă uluitoare: cât vezi cu ochii, hectare şi hectare de pământ cultivat. Rânduri nesfârşite de vită de vie, livezile de măslini, înconjurate de holdele de grâu iar în mijloc, casa Annei.



Anna este văduvă de câţiva ani. Locuieşte singură, înconjurată de o mulţime de necuvântătoare cu care ea reuşeşte să vorbească şi să comunice.



Eu dau ocol casei şi descopăr doi păuni, o femelă şi un mascul. El are coada rotată, cu toate penele desfăcute ca un evantai, din vârful cărora, forma ochilor albaştri mă privesc fără să clipească. Femela stă liniştită, fără să-şi bage în seamă partenerul, care scormoneşte nervos pământul cu gherele.

Lângă mine a ajuns Spilo. Este câinele Annei. Are doar doi ani, dar este deja o mândreţe de câine, inteligent foc.Lângă el a venit şi Tigro, pisoiul, cam urâţel săracul, dar care nu poate trăi fără Spilo. Când mă uit în spate văd şi perchea nedespărţită Cici şi Valentino: o găinuşa cu prietenul ei.



Cei patru au o poveste care le-a unit destinele, fiind născuţi cu toţii, sub o stea norocosă. Anna este ca o mamă pentru ei şi le vorbeşte ca unor persoane, ei fiind ascultători, mai ceva ca nişte copii bine crescuţi.



Fac vreo doi paşi pe pajiştea din spatele case, iar familia se ţine după mine.

Cici şi Valentino gânguresc în limba lor, mergând unul lângă altul, cu ciocurile aproape unite. Eu mă uit la ei. Au luat-o înaintea noastră. El merge cu pasul maestos, cu creasta roşie ca para focului ce se leagănă în ritmul paşilo săi, la fel ca şi bărbia. Penele, colorate în nuanţe de maron, sunt lucioase, terminând cu coada bogată, frumos arcuită. Cici, merge pe lângă el, încercând să ţină pasul. Parcă este sora lui geamănă. Dintr-o aripă îi atârnă un fir alb pe care i l-a pus Anna ca să o recunoască, chiar dacă nu este nevoie. Cici şi Valentino nu se amestecă de loc în treburile celorlalte găini şi cocoşi. Toată ziua umbă împreună, iar la culcare, se duc într-o încăpere, separată. Dacă o găina îndrăzneşte să se apropie de Valentino, Cici devine o fiară sălbatică.



Ei doi au un destin comun.



Într-o dimineaţă, Anna, ducându-se să vadă ce face raţa care clocea ouăle, aude de sub aceasta, un piuit. O ridică şi vede un pui de găina. Îl ia în podul palmei, se uită la el şi se gândeşte că acesta nu are prea multe şanse de viaţă . Totuşi, ia puiul de găină în casă, îi amenajează un culcuş într-o cutie mică de carton şi, cum se spune, ce o fi, o fi! Zilele treceau, iar puiul de găină trecea cu bine de toate încercările. Anna trebuia să mai iasă din casă, având şi alte treburi de făcut prin curte. Lua puiul de găină în buzunar şi ieşea afară. Din când în când, acesta dădea glas chemării sale păsăreşti: ci, ci, ci…şi uite aşa Anna s-a gândit să-şi cheme puiul, Cici.



Când Cici era deja cât pumnul, Anna descoperă o altă raţă care clocea ouă de găină. Din toate ouăle doar unul a ieşit: un pui vânjos cu gheruţele groase, ceea ce a dus-o pe Anna cu gândul că este un cocoşel. A luat şi acest pui în casă. Cici l-a luat imediat sub aripa ei ocrotitoare, dând dovadă de aptitudini materne. Cei doi au crescut împreună, cocoşelul întrecând-o pe Cici în înălţime şi greutate.

Cici se lăuda cu dragostea ei nemărginită faţă de Anna, făcând tot felul de eshibiţii cu aripile desfăcute ca un aeroplan, alergând în dreapta şi în stânga, ca un om beat. Se aşeza pe coadă şi se lăsa pe spate, rămânând aşa până ce cocoşelul începea să vocifereze.

La micul dejun al Annei, Cici era şi ea prezentă, gustând mai întâi laptele din ceaşcă, dupa care cafeaua. De când a devenit găină, de câte ori Anna mulge caprele, Cici este acolo să ia câteva ciocuri de lapte. Laptele de oaie nu-i place.



Cocoşelului, Anna i-a pus numele Valentino, deoarece a ieşit din ou de Sf. Valentin.



Când afară a început să se încălzească, Anna i-a scos în curte, cu speranţa că se vor amesteca în grupul de pui de găină. Nici vorbă, cei doi se ascundeau în cuşca lui Spilo. Mai încolo era cuşca mamei lui Spilo unde, pisica cea mare şi neagră a fătat un pui pe care l-a abandonat.

Anna s-a văzut în situaţia de a da cu pipeta lapte acestui puiuţ nefericit, pe care l-a botezat Tigro.

Din cuşca lui Spilo, Cici şi Valentino ieşeau doar dacă vedeau pisicuţul trecând pe sub nasul lor. Tigro căuta câinele pentru a se refugia, între labele lui. Căuta căldura corpului mare şi păros, căuta căldura iubirii lui, de câine nevinovat, care nu făcea diferenţă între semeni.

Abia ajungea pisicuţul cel tigrat la el, Spilo se lăsa pe labele din faţă, în aşa fel, încât micuţul să-l poată atinge. Apoi se tolănea pe jos, desfăcând labele sale uriaşe între care se cocoloşea Tigro. Cici şi Valentino, ca şi cum ar fi ştiu că este ceva neobişnuit de văzut, se apropiau şi ei, cu paşi mărunţi, dând di capetele lor roşcovane, şi uitându-se din când în când, unul la altul. Valentino dădea târcoale perechii neobişnuite, Cici rămânând, respectoasă, mai departe. Cei doi prieteni păroşi, adormeau fericiţi, iar Valentino îşi lua prietena şi plecau să caute ceva de mâncare.



Dacă Anna deschidea uşa casei, pe trepte, o aşteptau întotdeauna cei patru prieteni. Spilo era cel care făcea permanent de gardă în faţa uşii, dar şi păstorul care aducea animalele acasă.

- Spilo, fugi şi adună caprele!...

- Spilo, oile!...

- Spilo, găinile!...¦

El nu greşea niciodată. Pleca în goana mare ridicând pietrişul de pe alee, iar după puţin se auzeaa zgomotul făcut de animalele care intrau în curte.



Ceilalţi trei, rămâneau la postul de observaţie, după care, când curtea se liniştea, se uneau din nou ca o familie iubitoare ce erau.



Uneori plecau la plimbare toţi patru. Din lanul de grâu se vedea doar Spilo. Se putea ghici că nu este singur, după unduirea spicelor de grâu, în rest, ceilalţi nu se vedeau. În bătaia soarelui, lanul de grâu care termina la orizont ca un lac gălbui, era deranjat doar de o pată gri, care tăia o cărare ondulată, mai lată decât îi trebuia acesteia: erau cei patru prieteni, la plimbare pe ogorul plin de noutăţi, de unde se întorceau de multe ori aducând câte ceva acasă...



Anna îi chema pe nume, iar ei, ascultători, săreau prin lanul de grâu să ajungă cât mai repede înapoi la ea. Spilo o cuprindea cu labele lui uriaşe de spate, băgându-şi capul sub braţul ei, pisicul Tigro, i se freca de picioare mieunând drăgăstos, iar Cici şi Valentino aşteptau să fie mângâiaţi înainte de a ciuguli ceva bun din palma Annei.



Familia fiind din nou reunită acasă, Anna putea să-şi vadă de treburi mai departe, şi, suspinând fericită, rostea : măcar ei să-mi fie aproape, că în rest…